Necunoscutul

   Omul ăsta e un mister pentru mine! El, căci despre El scriu din nou, e unicul bărbat care face parte din viaţa mea şi pe care nu reuşesc deloc să îl citesc. Ȋl cunosc de 17 ani şi, de fapt, nu ştiu mai nimic despre el.

   Da, există amănunte din astea mărunte: că îi place îngheţata de caramel, că adoră Bacardi-ul Silver şi J&B-ul combinat cu Sprite, uneori bea ceai de mentă, îi plac mult cartofii prăjiţi cu piper şi caşcaval ras deaupra,  mănâncă un anumit fel de pizza... Mai ştiu cu ce se ocupă, îi ştiu maşinile, ştiu unde locuieşte, că e workaholic şi că iubeşte banii.

   Știu că multe femei sunt topite după el pentru că este extrem de frumos, că nu are spirit de aventură, că are inhibiţii cu carul şi câteodată ceva probleme de comunicare, că şi-a început viaţa sexuală cu mine ( ar fi fost chiar culmea să nu ştiu asta :)) ), că asta ne leagă cumva...

   Uneori se fereşte de mine, uneori mă minte, pentru că i-a trecut prin mintea aia a lui că s-ar putea să mă doară anumite chestii. La naiba, mai rău mă doare că nu îmi spune, că se ascunde!

   Deci cunosc detalii care construiesc o parte din El, în schimb, nu reuşesc nicicum să îmi dau seama ce vrea de la mine, să înţeleg cum şi ce simte, nu ştiu ce anume l-ar face fericit, cum şi-ar dori să fim. Nu reuşesc să îi ating sufletul, să intru pentru câteva clipe şi să scot de acolo tot ce e ferecat.

   Am nişte simţuri incredibile în ceea ce priveşte bărbaţii, îmi pot da seama dintr-o privire, dintr-un gest ce vor, ce gândesc, însă, când e vorba despre El, îmi amorţesc total şi nu mai sunt capabile în a-mi da nici cel mai mic indiciu.

   E, parcă, invizibil şi îl privesc, fără a-l putea vedea...

  Cred că, de fapt, asta mă fascinează atât de mult. El, pentru mine, reprezintă necunoscutul!

Noaptea

   Ȋntotdeauna am adorat noaptea, mai mult decât ziua... Atunci dau totul din mine, atunci iubesc mai intens, atunci gătesc, am timp să îmi pun gândurile în ordine, să visez cu ochii deschişi, atunci scriu sau desenez...

   Și pentru că îmi place atât de mult, sunt total decalată, adorm aproape spre dimineaţa, de ani de zile, şi mă trezesc undeva pe la ora 9.00 AM. Nu sunt foarte multe ore de somn şi câteodată resimt oboseala, dar chiar şi aşa, e o oboseală plăcută şi tot o iubesc.

   Sunt o fire extrem de agitată, mă mişc încontinuu, mereu trebuie să fac ceva, nu stau o clipă şi noaptea îmi dă o energie specială.

   Noaptea îmi place să fiu ţinută în braţe, noaptea îl vreau lângă mine mai mult decât oricând, noaptea vorbesc cu El la telefon, noaptea are o magie a ei, noaptea se cuibăresc în mine ideile după care îmi conduc viaţa, noaptea este, de fapt, ziua mea.

   Noaptea, sunt cea fără măşti, cu care sunt uneori nevoită să îmi acopăr chipul, sufletul şi gândurile! Noaptea sunt eu, cea reală, orice aş face, oriunde şi cu oricine aş fi!

Din nou, prima dată!

    A venit în seara asta pe la 9.30, aşa că nervii de sâmbătă s-au şters. Nu m-au interesat nici motive, nici altceva, ci că era aici... A stat o oră şi s-a decis să plece, pentru că îl luase somnul şi risca să adoarmă pe canapeaua mea, ceea ce ar fi fost un pericol maxim :)))

    A plecat şi, în timp ce cobora pe scări, i-am trimis un sms, pe care nu l-a observat decât când a ajuns acasă. M-a sunat în secunda următoare şi în cinci minute era din nou lângă mine. Am reuşit, cu câteva cuvinte, să îl readuc şi să îl fac să uite cât de somn îi era.

   Câteva jocuri intime s-au strecurat printre discuţiile noastre şi, la un moment dat, m-a rugat să îl las să mă privească în timp ce mă masturbez. L-am lăsat... m-a satisfăcut atât de mult privirea şi mimica feţei lui, mai mult decât ar fi făcut-o vreo partidă de sex. A fost incitant să îi văd reacţiile, zâmbetul, să văd omul, care nu am foarte des ocazia, să mi se arate. Și mi-a plăcut că în sfârşit a reuşit să îmi ceară să fac ceva...

   Apoi am aflat că a fost prima dată când a stat să analizeze absolut orice gest, orice geamăt şi orice sclipire din ochii unei femei, care se autosatisface, a fost prima dată şi tot cu mine, la fel cum şi-a început şi viaţa sexuală.

   E fascinant cum, cu doar cu câteva cuvinte sau din câteva gesturi, femeile au capacitatea de a năuci.

Umbră

A trecut 20 iulie şi pentru că abia acum mi-am dat seama de asta, pentru că l-am adorat pe poetul Adrian Păunescu şi o să îi iubesc mereu poeziile :

Eu, umbra pe care

O semeni în sufletul meu,

Cu milă şi tristă mirare,

Voi duce-o cu mine mereu,

Iar într-o zi oarecare

Ȋn care-mi va fi cel mai greu

Voi pune-o în vechi calendare

Duminica trupului meu.

Fiori prin mine umblă

Și nu am trebuinţă

Te rog pe tine umbră

Să redevii fiinţă.

Flămând de iubirea întreagă

Pe vremi cu amurg mohorât

Când zorile noaptea-şi dezleagă

Mă satur c-o umbră şi-atât.

Și sufletul meu te mai roagă

Magnetic catarg doborât

Tu, umbră tăcută şi dragă

Aşează-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine

O umbră prin mine trecu

E-atât de mult rău că e bine

E-atât de mult da că e nu.

Bacovia-şi iese din sine

Și râde în A şi în U

O umbră se-nchide în mine

Și umbra aceea eşti tu.

Enjoy it!

   Pentru că acum am terminat de vorbit la telefon cu El, pentru că totul mi se pare mai frumos de când a reapărut în viaţa mea şi pentru că şi Lui îi place la nebunie piesa asta, la fel de mult pe cât o iubesc eu, m-am gândit să o postez.

Sper să vă placă şi vouă, celor care treceţi pe aici...

O noapte liniştită tuturor!

El, din nou...

   Ȋi rămâne parfumul impregnat pe perna mea, îmi inundă simţurile, îmi ameţeşte sufletul şi mi-e greu să îl am atât de puţin lângă mine...

   Nu am vrut să devenim din nou doi străini şi după ce m-am calmat, nu am putut să mă abţin să nu îl sun, să nu îl doresc. Am trecut peste toate... pasiunea a învins raţiunea!

   A revenit, după aproape o lună, am vorbit, mi-a zis că nu îşi doreşte să mă supere nicicum sau să mă facă să sufăr în vreu fel, tocmai de aceea a crezut că e mai bine să nu ne mai vedem. Nici nu mai conta, deja trecuseră toate, nu mai vroiam explicaţii, îl vroiam doar pe El, aici... Pentru că vocea lui îmi îmblânzeşte nebuniile. Pentru că imaginea zâmbetul lui, ce mi se întipăreşte pe retină, îmi face nopţile albe mai uşor de suportat. Pentru că nu reuşesc să înţeleg ce vrea şi asta mă incită. Pentru că uneori are câte o doză de ticăloşenie dulce şi, în momentele alea, îl ador. Pentru că nu e doar amintirea anilor trecuţi, cum credeam iniţial, ci chiar e pasiune.

  Vine o dată la câteva zile, vorbim la fel de mult la telefon, însă nu am mai avut nici un contact sexual de atunci, nu pentru că aş fi dorit...nu ştiu de ce, dar nu s-a mai întâmplat.

  Am totuşi senzaţia că se teme de ceva, în ceea ce mă priveşte, că îi e frică cumva de mine şi nu reuşesc să decsopăr cauza încă, să înţeleg care sunt motivele...

  Oricum, ceea ce contează, e că îi pot privi chipul preţ de câteva ore şi asta mă face să trec peste orice!

 

Sâmbăta

   De 4 săptămâni cele mai nesuferite nopţi sunt cele de sâmbătă, orice aş face, oriunde aş merge şi oricât m-aş distra... Le declar oficial cele mai enervante nopţi!

   Pentru că sâmbăta e unica noapte în care aş putea să îl am lângă mine până aproape dimineaţă şi, de o lună, asta nu se mai întâmplă.

   Pentru că sâmbăta mă suna uneori la 3.00 AM şi vorbeam până la 5.00 şi, de o lună, ceva s-a schimbat.

   Nu ştiu ce l-a făcut să nu mai vină sau să nu mai sune, nu ştiu ce îi răpeşte timpul sau cine, nici nu îmi doresc să ştiu, doar că mă irită maxim că nu îl pot avea pentru mine în singurele nopţi în care acest lucru ar fi posibil, că aştept să sune telefonul şi nu se aude decât o linişte asurzitoare, că nu pot dormi până dimineaţa din cauză că mă gândesc la el, că uneori adorm şi visez că e lângă mine şi când mă trezesc se risipeşte totul...

   Sunt îndrăgostită şi ştiu că e o investiţie sentimentală inutilă, pentru mine...nu va avea vreun final vreodată sau, dacă va avea, nu va fi cel pe care mi-l doresc, dar nu mă pot abţine şi nu vreau să o fac. Mă face să simt că trăiesc, mă ţine conectată...

   Uneori mi-aş dori să poată simţi măcar o fărâmă din ce e în inima mea, să poată să înţeleagă, dar probabil e mai bine că nu e posibil.

   A plecat de aproximativ o oră de la mine şi sunt din nou tulburată. Aş vrea să pot să nu îi ador fiecare mişcare, fiecare cuvânt, fiecare privire, dar pasiunea mea pentru el e mult prea puternică, mai puternică decât raţiunea...

  

E mai bine aşa!

De ceva vreme mă lupt cu mine şi cu trăirile mele. Mi-am pus întrebări, am încercat să găsesc răspunsuri,  am fost veselă, am fost tristă, am râs, am plâns...am nişte stări ciudate,  aproape depresivă! O fi de vină şi astenia de primăvară, naiba s-o ia de astenie!

  M-am gândit încontinuu şi am ajuns la concluzia că doar m-am lăsat purtată pe aripile unor vise frumoase, către ceva imposibil.

  M-am îndrăgostit de o iluzie! Acum e timpul să îmi revin din agonia asta care îmi macină sufletul, care nu îmi face bine nicicum...

  Da, probabil există ceva care ne leagă, poate faptul că am fost prima femeie din viaţa lui, poate faptul că în trecut putea vorbi cu mine despre orice ( nu că acum nu ar putea, dar nu mai e la fel), poate faptul că am fost îndrăgostită de el atunci şi nu am putut să îl uit, dar indiferent care e acel ceva care ne uneşte, niciodată nu va exista nimic mai mult între noi. Nu pentru că nu mi-aş dori eu, ci pentru că am înţeles, din felul în care se comportă, din felul în care vorbeste, din felul în care nu vorbeşte , ca el nu vrea.

  Da, pasiunea mea pentru el va ramâne, dar o voi închide într-un cotlon al inimii mele şi, poate, din când în când o voi scoate, să o privesc cu drag, pentru ca apoi să o ascund acolo din nou.

  Nu vreau să stric nimic din ceea ce există, nu vreau să forţez nimic, nu vreau să îl fac să se simtă obligat în vreun fel, doar pentru că eu îmi doresc ceva! E mai bine aşa!

  Doare puţin gândul că nu va fi al meu niciodată, dar va trece aşa cum au trecut şi altele...

  Nu ştiu dacă voi mai scrie despre el, poate da, chiar nu ştiu...însă, cu siguranţă, voi scrie despre mine. Ȋn fond de asta am făcut blogul, să scriu despre gândurile şi pasiunile mele, să îmi notez ideile, să îmi aştern sentimentele, indiferent ce formă şi ce culoare au...

Nu, îl vreau pentru mine!

A venit! Nu îl mai văzusem de sâmbătă seara...mi-au lipsit prezenţa lui aici, privirea lui, zâmbetul lui, mi-a lipsit felul în care îl mângâi, felul în care evită să mă atingă...Da, nu mă atinge, decât rar şi atunci suntem implicaţi într-un act sexual! Uneori mă simt ca şi cum aş avea vreo problemă, ca şi cum s-ar curenta dacă ar pune mâna pe mine. Nu e genul de bărbat căruia să îi placă dulcegăriile, dar chiar şi aşa... L-am întrebat, cândva, de ce nu o face şi răspunsul a fost cel la care mă aşteptam...e ceva psihic, aşa cum nu îi pot eu vorbi despre ceea ce simt. Nu vrea să se apropie atât de tare, dar poate e una dintre chestiile pe care le găsesc fascinante la el. Sunt “masochistă”, clar!
A fost o seară fără sex, a doua la rând şi, deşi îmi doresc mai mult ca orice asta, aş vrea ca provocarea să fi venit din partea lui.Vreau să îl aud cum îmi spune, să îi percep dorinţele, să se abandoneze în voia simturilor, să nu mai existăm decât noi, în acel moment. E greu, mai ales dacă ne gândim la trecut...dar cred că ar trebui să uităm tot, în unele clipe!
Nu îi pot vorbi despre sentimentele mele pentru el, nu îi pot spune ce şi cum simt, dar ştie că scriu pe blog şi a citit absolut tot. Sunt curioasă ce e în mintea lui, as vrea să pot pătrunde acolo, măcar şi pentru câteva secunde, să îi fur gândurile şi să le ascult. Apoi, le-aş pune la loc...
Mi-a zis, după ce a citit una dintre postări, că totul poate deveni periculos, dar nu ştiu dacă pentru mine, pentru el sau pentru amândoi, doar atât a lăsat să iasă din el. Nu am insistat, nu vreau să îl forţez, în nici un fel, să îmi spună ceea ce nu poate să rostescă, momentan!
Cert e că pasiunea mea pentru el e parcă mai intensă în fiecare zi, creşte fără ca eu să o pot opri...Dar oare vreau să o opresc?!
Nu, îl vreau pentru mine!

Feminitate rătăcită!

Nu sunt o frumuseţe răpitoare, dar întotdeauna am ştiut să mă fac plăcută...Sunt destul de isteaţă încât să ştiu cum să mă port în orice situaţie: ştiu cum să fiu sexy, chiar dacă nu sunt îmbrăcată în vreo rochie ameţitoare, ştiu când să vorbesc sau când să tac, în funcţie de situaţie, ştiu când să zâmbesc şi când să fiu serioasă. Am crezut întotdeauna despre mine că fac deliciul bărbaţilor care mă au, că îi pot înnebuni şi îi pot face să mă dorească cum nu au mai dorit pe altcineva. Am luptat mereu pentru ceea ce mi-am dorit şi întotdeauna am obţinut!
M-am definit Femeie, însa aseară am fost “acuzată” de nefeminitate...Catalogată ca fiind prea rece, rigidă, aproape robotică.
Neaşteptat şi şocant! Recunosc că atunci când sunt cu el mi se activeaza inconştient (sau poate nu) un scut, imperceptibil, şi că mă transform, că nu pot fi eu in totalitate. Uneori, mă port prosteşte, nu sunt în stare de gesturi tandre, mă inhib şi nu pot să rostesc nici măcar nişte cuvinte simple. Pot purta conversaţii pe orice temă atâta timp cât nu e legată de mine, de sentimentele mele, de pasiunea mea pentru el. Când apar întrebările astea intru automat în defensivă.
Mi-e frică, aşa cum niciodată nu mi-a fost, “să nu mă ia valul”! Mi-ai zis că nu e cu nimic greşit să ma las purtată de val şi chiar nu e...nu asta mă sperie, ci faptul că mă poate doborî, după ce îl las să mă ridice pe coama lui. Mi-e teamă să nu cad de acolo, din vârf, şi să mă trezesc din dulcea reverie. Nu vreau să risc să fac ceva, să spun ceva şi să te pierd din nou!
Ai zis că îţi doreşti o noapte, două, mai multe cu mine, dar eşti reţinut din cauză că sunt aşa...Te gândeşti că vei fi dezamăgit, că nu voi fi cum te aştepţi sau...? Și chiar dacă ar fi toate astea, nu văd unde ar fi problema. Nu avem o relaţie, nu suntem implicaţi în vreun fel...Ţie de ce îti este frică de fapt?
Cred, aşa cum şi tu ai spus, că disecăm prea mult totul, că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Ne focusăm inutil pe nişte chestii pe care le putem descoperi impreună şi în timp!
Și da, trebuie să îmi recapăt feminitatea şi pe mine, în preajma ta!

Tango again

In the mood for tango...

Prea închişi în noi...

    Nu ştii  ce să crezi despre ce am scris, nu ştii cum sunt şi zici că în trecut eram foarte “rece”. Da, e adrevarat, eram, dar doar pentru că mi-a fost frică să mă apropii mai mult, la fel cum îmi este şi acum...mi-e frică de eşec, mi-e teamă că, dacă îţi spun ceea ce simt cu adevărat, vei pleca. Nu sunt “rece” sunt doar laşă, dar, la un moment dat, voi trece peste toate şi îţi voi arăta ce simt cu adevărat, chiar dacă te voi pierde.

   Bărbaţii se tem de sentimente prea profunde, se tem să nu fie constrânşi în vreun fel, se tem de dezvăluiri şi iubiri prea intense, le e frică să se îndrăgostească ca nu cumva să îşi piardă independenţa...Cu toate astea îmi voi deschide inima să vezi ce se ascunde înăuntrul ei, ce am ţinut ascuns atâţia ani, sperând ca într-o zi să îţi pot dărui tot ce e acolo.

   Dacă vei pleca înseamnă că nu a fost nimic niciodată, dar nu voi mai avea regretele care m-au măcinat în cei zece ani când nu ai fost aici...Voi avea altele probabil, dar, măcar, vei şti cum sunt.

   Ȋti spun mereu că nu ştiu ce eşti, nu înţeleg ce vrei şi asta mă înnebuneşte. Ȋntotdeauna am putut să îmi dau seama de ce e în spatele măştilor, am reuşit să desluşesc un om după puţin timp petrecut împreună. Cu tine e altfel, nu ştiu la ce să mă aştept, nu ştiu dacă vrei ceva sau doar îţi face plăcere compania mea, dacă ţi-e dor de mine doar fizic sau ţi-e dor şi atât...

   Ȋntotdeauna am avut senzaţia ca nu m-ai lăsat să mă apropii prea mult de tine, poate de aici şi “răceala” mea, ştiu ca nu eşti un tip căruia să îi placă dulcegăriile prea mult şi mi-e frică să nu te sperie sentimentele mele, să nu îţi par prea siropoasă...

   M-ai întrebat cum definesc ce a fost în trecut între noi, pentru că tu nu găseşti un răspuns la întrebarea asta...Eu zic pasiune, dar e mai mult de atât, infinit mai mult.

   Poate într-o zi o să ne putem descoperi unul pe celălalt, o să ne putem deschide mai mult, făra a ne teme de ceva, niciunul dintre noi...

Nu-ţi cer nimic!

   Mă tulbura atât de mult prezenţa ta, încăt nu înţeleg, e straniu.. Ȋmi vine să plâng, să râd, să scriu, să ţip, să dansez...Nu pot să mă gândesc la nimic altceva oricât aş încerca, îmi reapari mereu în minte. E atât de intens tot ce simt şi mi-e aşa de frică să nu te pierd încă o dată! Aş supravieţui, cu siguranţă, dar ar fi mai greu decât a fost atunci...

    Când mă aşteptam mai puţin, viaţa a făcut în aşa fel încât să te pot regăsi. Mi-am dorit să se întâmple, să pot sa fiu aproape de tine din nou, să îţi pot spune toate nebuniile care îmi trec prin minte, să vorbesc cu tine la telefon ore  în şir, să te pot simţi, dar nu credeam ca va deveni real vreodată. Erau visurile mele şi visam atât de frumos! Mi-am imaginat de atâtea ori si în atâtea feluri reîntâlnirea noastră, dar speranţele mele erau aproape de zero...

   Ȋntotdeauna am afirmat cu tărie că eşti cel mai fermecător om pe care l-am cunoscut. Nu ştiu dacă te-am iubit, dar m-ai fascinat mereu...sau te-am iubit?! O fi doar pasiune sau e dragoste, mi-e greu să spun, dar simt atât de multe, un amestec de sentimente...contradictorii uneori, sentimente pe care nu le-am zărit niciodată in drumul spre inima mea.

   Ȋmi reamintesc fiecare clipă din trecut, pe care am petrecut-o împreună! Nu au fost multe, dar îndeajuns încât să nu te pot uita, îndeajuns încât să îmi umple sufletul gol atunci când aveam nevoie şi să îmi trezească simţurile din starea latentă în care intrau uneori.

   Mă întreb de ce îmi doresc atât de mult să te ştiu aproape, de ce mi-e dor mereu de tine, chiar şi când eşti lângă mine, de ce vreau să mă ţii în braţe până uit de mine, de ce vreau să îti simt parfumul si să miros a tine, de ce, când eşti aici, mă cuprind emoţii ce nu îmi amintesc să le fi simţit vreodată, de ce...?!

   Deşi îmi doresc totul, nu-ţi cer nimic şi nu o voi face niciodata...îmi e îndeajuns atât, puţinul pe care îl am acum e mai mult decât am sperat.Vreau doar să nu mai pleci, să nu dispari...!

   Mă lupt cu sufletul meu, îmi pun întrebări şi nu găsesc răspunsuri, am tot felul de dileme care mă macină, dar e, totuşi, atât de bine, pentru că eşti aici. Din nou!

 

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...