Am promis că o să le postez şi, deşi am trecut peste ele, o să încerc măcar să fac un rezumat...
Luni noapte, când eram cu El, a sunat bărbatul care mă iubeşte, i-am zis că am musafiri şi că ne auzim mai târziu. Nu eram nici foarte veselă, aveam şi starea de nervozitate şi i-am răspuns poate un pic prea sec, un pic prea rece, nu ştiu...cert e că a doua zi, dimineaţă, m-a contactat din nou să mă anunţe că va trebui să discutăm.
Ȋmi spun să îl iau uşor, o fi de la căldură, cine ştie...şi îl întreb care e problema? Ȋmi răspunde că nu are rost să lungim conversaţia, că e inutilă şi că el s-a hotărât să nu mai aibă nici un fel de contact cu mine, că e mai bine aşa.
Ok, poate, din anumite puncte de vedere, într-adevăr e mai bine (pentru el în special) , dar măcar să ştiu şi eu motivul deciziei, nu că nu l-aş fi bănuit...Până la urmă reuşesc să scot de la el că l-a deranjat faptul că aveam musafiri, un motiv stupid de altfel, şi că nu vrea să fie „ a cincea roată la căruţă” (asta în condiţiile în care noi nu suntem împreună sau cel puţin eu aşa ştiu). Mi-a venit să râd instantaneu sau mai degrabă să plâng din cauza puerilităţii lui.
...Si ce dacă aveam musafiri/şi ce dacă era o oră târzie/ şi ce dacă nu am avut chef să port o conversaţie telefonică în momentul ăla...nu formăm un cuplu şi, de-ar fi aşa, nu îmi poţi impune cu cine să mă văd, cine să îmi fie prieten şi cine nu, mă accepţi aşa cum sunt sau nu. Dacă vreau eu să mă schimb pentru tine, să fac compromisuri şi să renunţ la anumite chestii din viaţa mea bine, dar să îmi impui să o fac deja e prea mult...
Am înţeles că l-a durut că eram cu altcineva, l-a durut că i-am spus, dar nu vreau să îi ascund adevărul, pentru că la un moment dat îl poate lovi mai tare.
Dezamăgirea mea a fost că s-a purtat exact ca un copil, care nu-şi mai vroia jucăria preferată, pe motiv că altul i-a atins-o. Parcă era un puşti de 17 ani şi, sincer, îl credeam mai matur, mai cerebral. Discuţia dintre noi a fost lungă şi obositoare. Nu am încercat să îl împac, să îi intorc decizia, doar i-am explicat încă o dată cum stau lucrurile. Ȋntre timp (şi mă refer aici la ziua următoare) şi-a revenit, şi-a dat seama că a fost o prostie, deci totul e la fel ca înainte acum...
Ahh, uitam ce era mai important!! Din discuţia asta, am mai aflat, după 13 ani, că am fost prima femeie şi din viaţa lui. Asta a fost tare!!! De ce nu mi-a zis până acum? Cum naiba de nu mi-am dat seama atunci? E adevărat că nici eu nu aveam cine ştie ce experienţă la capitolul ăsta, am observat că nu era tocmai expert nici el, dar să fiu prima şi să aflu asta după atâta timp...asta da surpriză!!!
Mă întreb oare a cui primă femeie am mai fost şi nu ştiu?Cred că îmi voi lua agenda, voi contacta bărbaţii care mi-au trecut prin pat să îi intreb...cine ştie ce minuni mai aflu!:))
Următoarea dezamăgire a fost să descopăr că fostul meu soţ s-a apucat de gătit şi zic dezamăgire, pentru că în cei aproape 11 ani, cât am fost împreună, nu a fiert nici măcar un ou şi mi-ar fi plăcut să îi văd şi latura asta...Exceptând frigerea cărnii pe grătar, la picnicuri, pe care tot eu o pregăteam în prealabil, nimic nu a trădat că ar avea asemenea veleităţi... Bine, recunosc, a fost amuzant să îl văd în ipostaza asta, dar totuşi m-am întrebat: de ce acum, de ce nu atunci şi de ce nu pentru mine ?!
După câteva zile, nu mai par aşa supărătoare, dar au fost (destul de...) în momentele în care s-au petrecut! Acum par amuzante, mă fac să zâmbesc, exceptând ceea ce a făcut El!
El care m-a sunat miercuri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am vorbit puţin şi atât. De atunci nici un semn, absolut nici unul (ceea ce e destul de ciudat, având în vedere că vorbeam în fiecare seară, măcar o oră) şi eu nu am de gând să îl caut. Vreau să văd ce se întâmplă dacă nu o fac, cât va sta aşa...Punct.
