El, din nou...

   Ȋi rămâne parfumul impregnat pe perna mea, îmi inundă simţurile, îmi ameţeşte sufletul şi mi-e greu să îl am atât de puţin lângă mine...

   Nu am vrut să devenim din nou doi străini şi după ce m-am calmat, nu am putut să mă abţin să nu îl sun, să nu îl doresc. Am trecut peste toate... pasiunea a învins raţiunea!

   A revenit, după aproape o lună, am vorbit, mi-a zis că nu îşi doreşte să mă supere nicicum sau să mă facă să sufăr în vreu fel, tocmai de aceea a crezut că e mai bine să nu ne mai vedem. Nici nu mai conta, deja trecuseră toate, nu mai vroiam explicaţii, îl vroiam doar pe El, aici... Pentru că vocea lui îmi îmblânzeşte nebuniile. Pentru că imaginea zâmbetul lui, ce mi se întipăreşte pe retină, îmi face nopţile albe mai uşor de suportat. Pentru că nu reuşesc să înţeleg ce vrea şi asta mă incită. Pentru că uneori are câte o doză de ticăloşenie dulce şi, în momentele alea, îl ador. Pentru că nu e doar amintirea anilor trecuţi, cum credeam iniţial, ci chiar e pasiune.

  Vine o dată la câteva zile, vorbim la fel de mult la telefon, însă nu am mai avut nici un contact sexual de atunci, nu pentru că aş fi dorit...nu ştiu de ce, dar nu s-a mai întâmplat.

  Am totuşi senzaţia că se teme de ceva, în ceea ce mă priveşte, că îi e frică cumva de mine şi nu reuşesc să decsopăr cauza încă, să înţeleg care sunt motivele...

  Oricum, ceea ce contează, e că îi pot privi chipul preţ de câteva ore şi asta mă face să trec peste orice!

 

Celelalte dezamăgiri din săptămână

   Am promis că o să le postez şi, deşi am trecut peste ele, o să încerc măcar să fac un rezumat...

   Luni noapte, când eram cu El, a sunat bărbatul care mă iubeşte, i-am zis că am musafiri şi că ne auzim mai târziu. Nu eram nici foarte veselă, aveam şi starea de nervozitate şi i-am răspuns poate un pic prea sec, un pic  prea rece, nu ştiu...cert e că a doua zi, dimineaţă, m-a contactat din nou să mă anunţe că va trebui să discutăm.

  Spre seară a intrat pe mess şi mi-a scris asta:  „iţi urez o viaţă plăcută în continuare, dar fără mine” . WTF???Ce naiba, s-au tâmpit toţi, oare l-a lovit o cărămidă în cap, ce o fi însemnând urarea asta?

  Ȋmi spun să îl iau uşor, o fi de la căldură, cine ştie...şi îl întreb care e problema? Ȋmi răspunde că nu are rost să lungim conversaţia, că e inutilă şi că el s-a hotărât să nu mai aibă nici un fel de contact cu mine, că e mai bine aşa.

  Ok, poate, din anumite puncte de vedere, într-adevăr e mai bine (pentru el în special) , dar măcar să ştiu şi eu motivul deciziei, nu că nu l-aş fi bănuit...Până la urmă reuşesc să scot de la el că l-a deranjat faptul că aveam musafiri, un motiv stupid de altfel, şi că nu vrea să fie „ a cincea roată la căruţă” (asta în condiţiile în care noi nu suntem împreună sau cel puţin eu aşa ştiu). Mi-a venit să râd instantaneu sau mai degrabă să plâng din cauza puerilităţii lui.

...Si ce dacă aveam musafiri/şi ce dacă era o oră târzie/ şi ce dacă nu am avut chef să port o conversaţie telefonică în momentul ăla...nu formăm un cuplu şi, de-ar fi aşa, nu îmi poţi impune cu cine să mă văd, cine să îmi fie prieten şi cine nu, mă accepţi aşa cum sunt sau nu. Dacă vreau eu să mă schimb pentru tine, să fac compromisuri şi să renunţ la anumite chestii din viaţa mea bine, dar să îmi impui să o fac deja e prea mult...

  Am înţeles că l-a durut că eram cu altcineva, l-a durut că i-am spus, dar nu vreau să îi ascund adevărul, pentru că la un moment dat îl poate lovi mai tare.

  Dezamăgirea mea a fost că s-a purtat exact ca un copil, care  nu-şi  mai vroia jucăria preferată, pe motiv că altul i-a atins-o. Parcă era un puşti de 17 ani şi, sincer, îl credeam mai matur, mai cerebral. Discuţia dintre noi a fost lungă şi obositoare. Nu am încercat să îl împac, să îi intorc decizia, doar i-am explicat încă o dată cum stau lucrurile. Ȋntre timp (şi mă refer aici la ziua următoare) şi-a revenit, şi-a dat seama că a fost o prostie, deci totul e la fel ca înainte acum...

  Ahh, uitam ce era mai important!! Din discuţia asta, am mai aflat, după 13 ani, că am fost prima femeie şi din viaţa lui. Asta a fost tare!!! De ce nu mi-a zis până acum? Cum naiba de nu mi-am dat seama atunci? E adevărat că nici eu nu aveam cine ştie ce experienţă la capitolul ăsta, am observat că nu era tocmai expert nici el, dar să fiu prima şi să aflu asta după atâta timp...asta da surpriză!!!

  Mă întreb oare a cui primă femeie am mai fost şi nu ştiu?Cred că îmi voi lua agenda, voi contacta bărbaţii care mi-au trecut prin pat să îi intreb...cine ştie ce minuni mai aflu!:))

  Următoarea dezamăgire a fost să descopăr că fostul meu soţ s-a apucat de gătit şi zic dezamăgire, pentru că în cei aproape 11 ani, cât am fost împreună, nu a fiert nici măcar un ou şi mi-ar fi plăcut să îi văd şi latura asta...Exceptând frigerea cărnii pe grătar, la picnicuri, pe care tot eu o pregăteam în prealabil, nimic nu a trădat că ar avea asemenea veleităţi... Bine, recunosc, a fost amuzant să îl văd în ipostaza asta, dar totuşi m-am întrebat: de ce acum, de ce nu atunci şi de ce nu pentru mine ?!

  După câteva zile, nu mai par aşa supărătoare, dar au fost (destul de...) în momentele în care s-au petrecut! Acum par amuzante, mă fac să zâmbesc, exceptând ceea ce a făcut El!

  El care m-a sunat miercuri, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am vorbit puţin şi atât. De atunci nici un semn, absolut nici unul (ceea ce e destul de ciudat, având în vedere că vorbeam în fiecare seară, măcar o oră) şi eu nu am de gând să îl caut. Vreau să văd ce se întâmplă dacă nu o fac, cât va sta aşa...Punct.

Nu, îl vreau pentru mine!

A venit! Nu îl mai văzusem de sâmbătă seara...mi-au lipsit prezenţa lui aici, privirea lui, zâmbetul lui, mi-a lipsit felul în care îl mângâi, felul în care evită să mă atingă...Da, nu mă atinge, decât rar şi atunci suntem implicaţi într-un act sexual! Uneori mă simt ca şi cum aş avea vreo problemă, ca şi cum s-ar curenta dacă ar pune mâna pe mine. Nu e genul de bărbat căruia să îi placă dulcegăriile, dar chiar şi aşa... L-am întrebat, cândva, de ce nu o face şi răspunsul a fost cel la care mă aşteptam...e ceva psihic, aşa cum nu îi pot eu vorbi despre ceea ce simt. Nu vrea să se apropie atât de tare, dar poate e una dintre chestiile pe care le găsesc fascinante la el. Sunt “masochistă”, clar!
A fost o seară fără sex, a doua la rând şi, deşi îmi doresc mai mult ca orice asta, aş vrea ca provocarea să fi venit din partea lui.Vreau să îl aud cum îmi spune, să îi percep dorinţele, să se abandoneze în voia simturilor, să nu mai existăm decât noi, în acel moment. E greu, mai ales dacă ne gândim la trecut...dar cred că ar trebui să uităm tot, în unele clipe!
Nu îi pot vorbi despre sentimentele mele pentru el, nu îi pot spune ce şi cum simt, dar ştie că scriu pe blog şi a citit absolut tot. Sunt curioasă ce e în mintea lui, as vrea să pot pătrunde acolo, măcar şi pentru câteva secunde, să îi fur gândurile şi să le ascult. Apoi, le-aş pune la loc...
Mi-a zis, după ce a citit una dintre postări, că totul poate deveni periculos, dar nu ştiu dacă pentru mine, pentru el sau pentru amândoi, doar atât a lăsat să iasă din el. Nu am insistat, nu vreau să îl forţez, în nici un fel, să îmi spună ceea ce nu poate să rostescă, momentan!
Cert e că pasiunea mea pentru el e parcă mai intensă în fiecare zi, creşte fără ca eu să o pot opri...Dar oare vreau să o opresc?!
Nu, îl vreau pentru mine!

Feminitate rătăcită!

Nu sunt o frumuseţe răpitoare, dar întotdeauna am ştiut să mă fac plăcută...Sunt destul de isteaţă încât să ştiu cum să mă port în orice situaţie: ştiu cum să fiu sexy, chiar dacă nu sunt îmbrăcată în vreo rochie ameţitoare, ştiu când să vorbesc sau când să tac, în funcţie de situaţie, ştiu când să zâmbesc şi când să fiu serioasă. Am crezut întotdeauna despre mine că fac deliciul bărbaţilor care mă au, că îi pot înnebuni şi îi pot face să mă dorească cum nu au mai dorit pe altcineva. Am luptat mereu pentru ceea ce mi-am dorit şi întotdeauna am obţinut!
M-am definit Femeie, însa aseară am fost “acuzată” de nefeminitate...Catalogată ca fiind prea rece, rigidă, aproape robotică.
Neaşteptat şi şocant! Recunosc că atunci când sunt cu el mi se activeaza inconştient (sau poate nu) un scut, imperceptibil, şi că mă transform, că nu pot fi eu in totalitate. Uneori, mă port prosteşte, nu sunt în stare de gesturi tandre, mă inhib şi nu pot să rostesc nici măcar nişte cuvinte simple. Pot purta conversaţii pe orice temă atâta timp cât nu e legată de mine, de sentimentele mele, de pasiunea mea pentru el. Când apar întrebările astea intru automat în defensivă.
Mi-e frică, aşa cum niciodată nu mi-a fost, “să nu mă ia valul”! Mi-ai zis că nu e cu nimic greşit să ma las purtată de val şi chiar nu e...nu asta mă sperie, ci faptul că mă poate doborî, după ce îl las să mă ridice pe coama lui. Mi-e teamă să nu cad de acolo, din vârf, şi să mă trezesc din dulcea reverie. Nu vreau să risc să fac ceva, să spun ceva şi să te pierd din nou!
Ai zis că îţi doreşti o noapte, două, mai multe cu mine, dar eşti reţinut din cauză că sunt aşa...Te gândeşti că vei fi dezamăgit, că nu voi fi cum te aştepţi sau...? Și chiar dacă ar fi toate astea, nu văd unde ar fi problema. Nu avem o relaţie, nu suntem implicaţi în vreun fel...Ţie de ce îti este frică de fapt?
Cred, aşa cum şi tu ai spus, că disecăm prea mult totul, că vorbim prea mult şi facem prea puţin. Ne focusăm inutil pe nişte chestii pe care le putem descoperi impreună şi în timp!
Și da, trebuie să îmi recapăt feminitatea şi pe mine, în preajma ta!