luni, 30 mai 2011

miercuri, 18 mai 2011

Bărbatul care mă iubeşte

  Totul a început când eram în facultate: ajunsesem la un curs, mai devreme cu vreo jumătate de oră, şi mi-am zis să fumez o ţigară până se mai adună colegii. Am scos pachetul şi am constatat că îmi lipseşte bricheta, am scotocit prin geantă crezând că s-a rătăcit pe acolo, dar nu era...
  Am întrebat în stânga, în dreapta, dar am dat numai de nefumători şi mă luaseră nervii.
  Aşteptând să mai apară careva, poate reuşesc să fac rost de un foc, am auzit nişte voci de bărbaţi venind dinspre scări. Au urcat, nu îi cunoşteam personal, ştiam doar că sunt în an cu mine, dar în altă grupă.
  Erau veseli, gălăgioşi şi puşi pe şotii...M-am apropiat de ei şi i-am rugat să mă ajute în grava mea problemă şi au sărit toţi, unii cu miştourile alţii cu brichetele. S-au oprit şi ei la o ţigară şi din una în alta, am ajuns să ne cunoaştem. Au urmat ieşiri la câte o cafenea, în cluburi, mers la cursuri împreună, distracţii...
  Grupul era format din 5 băieţi şi câteva fete, numărul acestora din urmă fiind variabil, pentru că întotdeauna apărea una nouă şi dispărea câte una dintre cele vechi, în funcţie de cuceririle domnilor...:) Stăteau într-un apartament, nu departe de al meu, unde ne adunam şi pierdeam nopţi la rând, era o nebunie acolo, na... ca în anii studenţiei.
  Unul dintre personajele de sex masculin, reprezenta un fel de mister pentru mine, nu era implicat în nici un fel de relaţie, nici nu îsi dorea aşa ceva, era câteodată răutăcios, întotdeauna misogin, mă intriga maxim. Nu era bărbatul visurilor mele, nu mă atrăgea din p.d.v. fizic, în schimb avea un trup extrem de frumos, parcă ar fi fost desprins dintr-o lucrare de-a lui Michelangelo. Mă enerva felul lui de a fi şi faptul că nu reuşeam nici unul, dintre cei din preajmă, să îl înţelegem şi, cum, întotdeauna mă atrage ceea ce nu pot avea, am început un joc al seducţiei.
   Nu a durat mai mult de două săptămâni şi eram împreună, eu continuând să îmi aplic strategiile, el începând să se simtă din ce în ce mai apropiat de mine. Iniţial îmi propusesem să fie ceva de genul “cucereşte şi lasă”, asemeni unui vânător căruia nu îi place prada. Știu că poate părea răutate sau chiar era, dar mă irita modul lui de a fi şi faptul că susţinea cu tărie că el nu va iubi niciodată
  Din jocul ăsta am ajuns într-o relaţie, în care eu mi-am atins scopul, acela de al face să iubească, şi în care m-am implicat emoţional şi eu, până la urmă. Am fost aproape 4 ani împreună, timp în care m-a iubit mai mult decât orice şi mi-a făcut toate mofturile, m-a tratat ca pe o prinţesă, m-a divinizat...
  A fost o relaţie frumoasă, uneori furtunoasă şi nu îmi pare rău, nici măcar o clipă, că s-a întâmplat să fie! Ȋn schimb îmi pare tare rău că i-am sfâşiat sufletul, atunci când am decis să mă despart de el. Nu îl iubeam îndeajuns de mult, nu l-am putut iubi aşa cum o făcea el şi, la un moment dat, am întâlnit altă persoană care mi-a trezit interesul. Puteam să continui aşa, duplicitar, dar nu am vrut să îl mint, nu am vrut să îl înşel, din respect pentru dragostea ce mi-o purta. Ȋntr-un final tot ar fi aflat şi poate ar fi suferit mai rău, aşa că am decis să pun capăt. L-a durut, i-au trebuit ani de zile să treacă peste asta, dar timpul i-a vindecat oarecum rănile.
  Am continuat să ne vedem, ca simpli amici, a plecat în Italia şi s-a stabilit acolo, a existat o perioadă în care nu am mai ştiu nimic de el, dar într-o zi ne-am regăsit şi am realizat că mă iubeşte la fel de mult şi că o va face întotdeauna. Am stat o lună cu el în Roma, a fost frumos, dar nu e îndeajuns pentru mine, ca să mă pot întoarce la el. M-aş minţi singură, l-aş minţi şi pe el  şi nu vreau să îi fac rău încă o dată.
  Uneori mi-e ciudă că se întâmplă aşa, că nu îi pot oferi mai mult decăt amiciţia mea, uneori mă doare iubirea lui, dar se pare că toţi avem câte o dragoste imposibilă.
  E bărbatul care mă iubeşte orice aş face, oricum, oriunde si cu oricine aş fi! E bărbatul a cărui dragoste o refuz pentru a nu îi face mai mult rău!

luni, 16 mai 2011

Să plec?... Rămân!

  Nu am mai scris, nu am mai desenat de multişor, am stat eu cu mine, mi-am analizat viaţa de până acum, mi-am răscolit prin suflet şi iar am căutat răspunsuri...
  Am avut senzaţia, de câteva ori, în perioada asta, că totul se destramă în jurul meu, am realizat că am lăsat de prea multe ori de la mine şi că, tocmai din cauza asta,  am pierdut extrem de multe, că am abandonat unele chestii care nu trebuiau lăsate şi că m-am agăţat de altele care nu îşi aveau sens...
  Am fost un pic deprimată, am avut nevoie de cineva lângă mine şi nu am găsit pe nimeni, ceea ce m-a făcut să îmi pun şi mai multe întrebări: cum am ajuns aici, de ce când adorm, noaptea, sunt singură şi când mă trezesc, dimineaţa, patul e la fel de gol, de ce există o fiinţă care mă adoră şi a cărui dragoste o refuz, de ce iubesc un om imposibil de iubit? Sute de dileme care îmi bântuie mintea, pachete de ţigări fumate pe nerăsuflate, nopţi nedormite şi tot nu reuşesc să găsesc rezolvări...
  El nu mă mai vizitează la fel de des sau dacă o face, e aşa pe fugă, nu îmi mai citeşte blogul pe motiv că m-am schimbat, că am devenit mai rece decât eram şi prea acidă. Eu zic că a realizat, de fapt, că nu sunt ce îşi imagina, că s-a plictisit, că există alte chestii care îl ţin ocupat. Și mai cred că era prins în trecutul care ne lega şi că acum s-a eliberat de el, poate nu în totalitate, dar începe...
  La un moment dat am hotărât, pentru liniştea lui, să nu îl mai sun şi i-am zis că ştie unde mă găseşte, dacă vrea să mă vadă sau să mă audă. Ciudat e că m-a sunat în fiecare seară şi să fiu a naibii dacă înţeleg de ce!
  M-am gândit să plec la Roma, măcar pentru câteva luni, deşi situaţia financiară actuală nu prea îmi permite să evadez pentru o perioadă aşa mare, dar aş găsi eu o soluţie... (acolo e bărbatul care m-a iubit şi care mă va iubi mereu, indiferent de situaţie) sau m-am gândit să rămân aici. Și am întors pe toate părţile argumente pro şi contra şi am decis, că, decât să rănesc sentimentele unui om drag, mai bine rămân, chiar dacă asta înseamnă să nu am pe nimeni momentan, lângă mine. Dacă aş pleca, nu aş putea să îi ofer decât respect şi  prietenie, dar nu iubire, ceea ce l-ar face să sufere, într-un final. Am mai făcut-o o dată şi ştiu că i-au trebuit ani buni să îsi revină, din durere, şi nu aş vrea să se mai întâmple asta, i-ar schilodi sufletul.
  Aşa că, momentan, rămân aici, prinsă între mii de întrebări şi o iubire imposibilă, care la un moment dat îsi vor găsi rezolvarea sau se vor pierde printre altele...
 

P.S.: Mi-e dor de atingerea şi de parfumul lui, îi simt lipsa din ce în ce mai tare!
 

sâmbătă, 7 mai 2011

Stepping stone

I remember way back way back when
I said i never wanna see your face again
Cause you were loving yes you're loving somebody else
And I knew oh yes I knew I couldn't control myself
And now they bring you back into my life again
And so I put on a face just like your friend's
But I think you know oh yes you know whats going on
Cause the feelings in me oh yes in me are burning strong
 
But I will never be your stepping stone
Take it all or leave me alone
I will never be your stepping stone
I'm standing upright on my own

You used to call me up from time to time
And it would be so hard for me not to cross the line
The words of love layed on my lips just like a curse
And i knew oh yes i knew they'd only make it worse
And now you have the nerve to play along
Just like the maestro beats in a song
You got your kicks you get your kicks from playing me
And the less you give the more i want so foolishly

joi, 5 mai 2011

Mai bine să nu...

    Cred că, uneori, am visuri prea măreţe, că cer prea mult şi oamenii din jurul meu nu fac faţă provocărilor, că nu-mi pot face faţă mie...că alerg mai repede decât ei şi nu reuşesc să mă ajungă din urmă.
    Și acum:
    El... am sperat că el va fi cumva, dar se pare că nu poate fi şi, cum nu îmi doresc să schimb pe nimeni, la fel cum nu vreau ca cineva să încerce să mă schimbe pe mine, mai bine să nu...
   De la el... am avut aşteptări prea mari şi se pare că nu poate/ nu ştie/ nu vrea să dăruiască şi, decât să fie dezamăgirea mai grea în viitor, mai bine să nu...
   Despre el... aş putea spune că este dragostea vieţii mele, că e raţiunea mea de a trăi, că e totul, însă s-ar putea să exagerez. Ȋl iubesc, e pasiunea mea( din prezent), dar...mai bine să nu...
   Pentru el... aş putea spune că aş fi în stare de orice, chiar să traversez un ocean, dar cum nu ştiu să înot, mai bine să nu...
   Pe el... l-am aşteptat 10 ani să se reîntoarcă în viaţa mea, să îmi fie aproape, să îmi fie prieten, dar cred că la unul din noi, definiţia de “prieten” e ori interpretată greşit ori necunoscută.  Aş dezvolta, dar...mai bine să nu...
   La el... aş alerga prima oară, când aş vrea să râd sau să plâng sau să visez sau...mai bine să nu...
   Cu el...aş vrea să vibrez, să iubesc, să adorm, să mă trezesc, dar ar trebui să ne dorim amândoi, deci...mai bine să nu...
   Către el...mi-aş îndrepta sufletul, gândurile, sentimentele şi i le-aş dărui, să poată simţi măcar o dată, dar s-ar putea să-l doară prea rău şi...mai bine să nu...
   Mă opresc, m-am plictisit de atâtea nu-uri, aş vrea să se transforme toate în “mai bine să...da”!

  P.S.: Ȋncă nu mi-a răspuns la întrebare şi nici nu cred că o va face vreodată...

miercuri, 4 mai 2011

Hurt


I would keep myself,  I would find a way...

Totalul afișărilor de pagină