Mai bine să nu...

    Cred că, uneori, am visuri prea măreţe, că cer prea mult şi oamenii din jurul meu nu fac faţă provocărilor, că nu-mi pot face faţă mie...că alerg mai repede decât ei şi nu reuşesc să mă ajungă din urmă.

    Și acum:

    El... am sperat că el va fi cumva, dar se pare că nu poate fi şi, cum nu îmi doresc să schimb pe nimeni, la fel cum nu vreau ca cineva să încerce să mă schimbe pe mine, mai bine să nu...

   De la el... am avut aşteptări prea mari şi se pare că nu poate/ nu ştie/ nu vrea să dăruiască şi, decât să fie dezamăgirea mai grea în viitor, mai bine să nu...

   Despre el... aş putea spune că este dragostea vieţii mele, că e raţiunea mea de a trăi, că e totul, însă s-ar putea să exagerez. Ȋl iubesc, e pasiunea mea( din prezent), dar...mai bine să nu...

   Pentru el... aş putea spune că aş fi în stare de orice, chiar să traversez un ocean, dar cum nu ştiu să înot, mai bine să nu...

   Pe el... l-am aşteptat 10 ani să se reîntoarcă în viaţa mea, să îmi fie aproape, să îmi fie prieten, dar cred că la unul din noi, definiţia de “prieten” e ori interpretată greşit ori necunoscută.  Aş dezvolta, dar...mai bine să nu...

   La el... aş alerga prima oară, când aş vrea să râd sau să plâng sau să visez sau...mai bine să nu...

   Cu el...aş vrea să vibrez, să iubesc, să adorm, să mă trezesc, dar ar trebui să ne dorim amândoi, deci...mai bine să nu...

   Către el...mi-aş îndrepta sufletul, gândurile, sentimentele şi i le-aş dărui, să poată simţi măcar o dată, dar s-ar putea să-l doară prea rău şi...mai bine să nu...

   Mă opresc, m-am plictisit de atâtea nu-uri, aş vrea să se transforme toate în “mai bine să...da”!

  P.S.: Ȋncă nu mi-a răspuns la întrebare şi nici nu cred că o va face vreodată...

Astenie de...iarnă :)

Azi mi-am dorit să mă simt iubită, să fiu ţinută în braţe, răsfăţată...am tânjit după iubire şi nu a fost nimeni lângă mine să îmi împlinească visul! Mă întreb de ce, ştiu că sunt oameni care mă iubesc, ştiu că am prieteni cărora nu le sunt indiferentă, ştiu că există cineva, undeva, care m-a adorat şi o va face toată viaţa, indiferent cât de departe ar fi de mine, si...totusi, am fost singură, atât de singură că aproape îmi auzeam sângele cum îmi circula prin vene...
S-a schimbat atât de mult viaţa mea şi eu m-am schimbat...câteodată mă gândesc că nu mai am nimic din ce-am avut, că am pierdut prea multe, că, într-un fel, îmi doresc să le mai am, însă nu în totalitate.
Ȋnainte ieşeam mult, acum parcă m-am izolat în casă. Aveam prieteni cu care mă vedeam frecvent...acum, cu mulţi dintre ei socializez doar virtual, cu unii nu mă mai întâlnesc decât din întâmplare, unii nici măcar nu îmi mai sunt prieteni...
La firma pe care o am cu fostul soţ am început să merg doar dacă e absolut necesar, de groază că nu putem purta o conversaţie civilizată...Ciudat, suntem cei mai buni prieteni când ieşim la o cafea, când vorbim la telefon, când mergem la cumpărături împreună, însă la muncă parcă suntem curentaţi amândoi.
Stau prea mult în casă, prea mult la calculator, prea mult pe internet, prea multe ţigări şi nu îmi place deloc, am prea puţine activităţi şi asta mă face să înnebunesc...Mă deprimă şi vremea, deşi niciodată nu mi-a displăcut iarna, poate doar faptul că se întunecă prea devreme. Speram să vină primăvara mai repede, dar a nins din nou...
Trebuie neapărat să mă reorganizez, să îmi pun viaţa în ordine şi să reîncep să fac lucruri...
Și vreau să iubesc şi să fiu iubită, am nevoie de asta acum!!!

Nu-ţi cer nimic!

   Mă tulbura atât de mult prezenţa ta, încăt nu înţeleg, e straniu.. Ȋmi vine să plâng, să râd, să scriu, să ţip, să dansez...Nu pot să mă gândesc la nimic altceva oricât aş încerca, îmi reapari mereu în minte. E atât de intens tot ce simt şi mi-e aşa de frică să nu te pierd încă o dată! Aş supravieţui, cu siguranţă, dar ar fi mai greu decât a fost atunci...

    Când mă aşteptam mai puţin, viaţa a făcut în aşa fel încât să te pot regăsi. Mi-am dorit să se întâmple, să pot sa fiu aproape de tine din nou, să îţi pot spune toate nebuniile care îmi trec prin minte, să vorbesc cu tine la telefon ore  în şir, să te pot simţi, dar nu credeam ca va deveni real vreodată. Erau visurile mele şi visam atât de frumos! Mi-am imaginat de atâtea ori si în atâtea feluri reîntâlnirea noastră, dar speranţele mele erau aproape de zero...

   Ȋntotdeauna am afirmat cu tărie că eşti cel mai fermecător om pe care l-am cunoscut. Nu ştiu dacă te-am iubit, dar m-ai fascinat mereu...sau te-am iubit?! O fi doar pasiune sau e dragoste, mi-e greu să spun, dar simt atât de multe, un amestec de sentimente...contradictorii uneori, sentimente pe care nu le-am zărit niciodată in drumul spre inima mea.

   Ȋmi reamintesc fiecare clipă din trecut, pe care am petrecut-o împreună! Nu au fost multe, dar îndeajuns încât să nu te pot uita, îndeajuns încât să îmi umple sufletul gol atunci când aveam nevoie şi să îmi trezească simţurile din starea latentă în care intrau uneori.

   Mă întreb de ce îmi doresc atât de mult să te ştiu aproape, de ce mi-e dor mereu de tine, chiar şi când eşti lângă mine, de ce vreau să mă ţii în braţe până uit de mine, de ce vreau să îti simt parfumul si să miros a tine, de ce, când eşti aici, mă cuprind emoţii ce nu îmi amintesc să le fi simţit vreodată, de ce...?!

   Deşi îmi doresc totul, nu-ţi cer nimic şi nu o voi face niciodata...îmi e îndeajuns atât, puţinul pe care îl am acum e mai mult decât am sperat.Vreau doar să nu mai pleci, să nu dispari...!

   Mă lupt cu sufletul meu, îmi pun întrebări şi nu găsesc răspunsuri, am tot felul de dileme care mă macină, dar e, totuşi, atât de bine, pentru că eşti aici. Din nou!