I'm back, baby!!

  Stau pe terasă, cu laptopul în brațe, alături de mine am o cafea pe jumătate nebaută și ma gândesc de ceva vreme de unde să încep. Nu știu, așa că le voi înşira ușor pe toate.
  Ok, se pare că am revenit, așa cum am promis cândva! Știu, a trecut atât de mult timp... doi ani și cinci luni, mai exact. Am vrut de multe ori să scriu, dar din lipsă de timp, de inspirație și din alte motive, nu extrem de importante, mă opream înainte de a demara.
  Ce să vă zic?! Sunt aceeași tipă puternică, cu aceeași sete de iubire, mereu în căutare de ceva mai mult. De șapte luni m-am mutat la Roma și încă nu sunt convinsă că aici e locul meu, așa că nu e exclus ca într-o zi să mă apuce dorul de ducă.
  Sper să vă bucure revenirea mea, la fel de tare cum mă încântă pe mine și sper să nu mai abandonez curând blogosfera!
  Cam atât pentru moment, pentru că trebuie să îmi pun gândurile în ordine și să scriu punctual, de unde am rămas...
  Să aveți o zi minunată!

Vis abandonat...

   Oricât de intensă ar fi dragostea mea, indiferent de ce aş face sau cum aş face, indiferent de cum i-aş vorbi sau cum aş tăcea, dacă aş face sau nu sacrificii, niciodată nu vom fi îndeajuns de buni unul pentru celălalt... Mi-a luat timp să realizez, dar niciodată nu voi fi ceea ce îşi doreşte aşa cum nici El nu va fi vreodată ceea ce visam. Și nu vreau să se schimbe, ar fi altcineva, vreau doar să rămână aşa...fascinant, pasiunea mea, iubirea mea neîmplinită. Și nu vreau să mă schimb...nu i-aş mai fi atât de dragă.

   Ȋncepând din noaptea asta, fac curat printre sentimente, le încui pe toate cele care mi-au invadat sufletul pe neaşteptate, începând din ianuarie, le ascund de mine, de El, nu le mai vreau. E o bătălie pe care nu se merită să o port, e inutilă si nu face decât să rănescă într-un fel sau altul pe unul din noi.

   Renunţ doar la un vis, dar am multe altele pe care să le ating!!! 

Pentru El

   Când am realizat că am început să te iubesc, cu ani în urmă, am fugit...mi se parea că e imposibil, că niciodată nu vei putea să mă iubeşti, nu aşa cum vroiam eu. Niciodată nu am reuşit să înţeleg ce ai simţit pentru mine sau dacă ai simţit ceva. Am preferat să fiu o laşă, să te îndepărtez, de frică să nu îmi frângi inima. Credeam că nu aş fi putut îndura...eram un copil naiv, nu ştiam că rănile se vindeca în timp. Desigur, uneori rămân cicatrici, dar poţi supravieţui cu ele.

   Mi se părea, la fel cum cred şi acum, că eşti intangibil!  

   Am crescut, m-am schimbat, m-am maturizat, deşi păstrez în mine o parte din copilul care am fost, şi tot nu am puterea să te ating. Și tot nu înţeleg ce vrei, ce simţi şi tot mi-e frică să mă apropii...

   Mi-e atât de ciudat să observ cum, femeia puternică care sunt, în apropierea ta dispare aproape total, se face mică, ascunsă într-un colţ de inimă şi refuză să iasă, să arate de ce e în stare.

   Nu mai ştiu cine sunt, când eşti aici parcă mă transform şi mă întreb: până când?!

   Vreau ca nopţile mele să fie la fel ca ultima în care ai rămas aici, vreau ca liniştea aceea de pe chipul tău, în timp ce dormeai, să o pot vedea mereu, vreau ca zâmbetul tău să fie primul pe care să îl zăresc dimineaţa, vreau să ştii că te ador, vreau să mă ţii în braţe când adorm, la fel ca atunci, te vreau aici pentru totdeauna...

   Sunt atât de slabă, nesigură, defectă cum nu am fost niciodată! IUBESC!

Amintiri...

   Azi a fost ziua în care m-au invadat amintirile, au apărut din senin şi m-au lovit din toate părţile... şi dacă tot m-au răscolit, m-am apucat de triat scrisori, poezii, notiţe, jurnale etc. Am recitit parte din ele şi mi-a plăcut tare mult ce am redescoperit prin cutiile alea vechi, în care erau depozitate şi pe care nu le mai deschisesem de foarte mulţi ani...

   Mi-a plăcut felul în care simţeam atunci, mi-am dat seama că acum trăirile sunt diferite, mult mai intense, că am crescut, că m-am schimbat şi că îmi place femeia care am devenit! La naiba, sună ca şi cum aş fi o narcisistă, dar ce să fac dacă mă ador?! :)))

   Am cotrobăit prin unghere ascunse ale sufletului, unghere încuiate. Amintirile ascunse acolo nu sunt dureroase, nicidecum, doar sunt parte din trecut şi îmi place să le uit acolo şi din când în când să le regăsesc şi să îmi bucure simţurile... Nu, nu trăiesc hrănindu-mă cu ele, de asta le şi ţin inchise, dar am nevoie câteodată să le revăd, să nu uit cum am fost!

   Tot recitind am dat peste niste versuri pe care mi le-a scris, in 1997, unul dintre bărbaţii pe care i-am iubit cândva şi  mi-au plăcut şi acum, la fel de mult cum mi-au încălzit sufletul şi atunci.

   Sper să vă placă...

Iartă-mă şi uită-te în ochii mei,

Doar tu din lumea asta mi-ai rămas

Nu vreau nimic: nici bunuri, nici idei,

Ci doar iubirea noastră ceas de ceas.

Eu stau în preajma ta

Și am şi-o umbră

Eu, cel de faţă, n-am ce da

Am doar un chip, un suflet şi o umbră sumbră.

Mă văd pe mine şi gândesc:

Mai sunt copil sau nu?...

Ce a rămas din mine eu privesc,

   Trecutul s-a desprins!

Te uiţi la mine şi mă cercetezi,

Ȋncerci să îmi spui totul din priviri

Și-aş vrea să ştiu dacă visezi?!

Acum mă mir de tine cum te miri...

Și ochii mei adună clipa

Și clipa se transformă-n lacrimi

Eu nu mai sunt ce-am fost cândva,

Mă simt pierdut în patimi.

Descopăr tinereţea mea în dragoste şi în simţiri

Și n-aş putea să las trecutul în priviri,

Dar totuşi las acum să stea

Un trandafir, în calea mea.

Te vezi în ochii mei cuprinşi de griji

Și râzi şi luminezi şi-acum mă mângâi,

Iar eu mă oglindesc în ochii tăi,

Mă văd un suflet care pleacă pe furiş

Din preajma ta, durerea mea, dintâi!

Observ acum că raiul nu e-n cer

Ci e aici, pe lângă tine

Acolo unde pasul meu, acum,

Ȋţi bântuie şi somn şi gând.

  Noapte bună, iubire!

  Noapte bună, noapte!

  Eu nu mai dorm, incep:

  Bună dimineaţa, iubito!

Și iarăşi cred că raiul nu e-n cer,

E jos aici,

Acolo unde pasul tău

Spre mine-aş vrea să se întoarcă-n veci...

   Bună dimineaţa, iubito!

   

  Gata cu amintirile, le bag la loc în cutii, le încui în suflet şi o să le caut altădată! Acum nu le mai vreau! :)

Bărbatul care mă iubeşte

  Totul a început când eram în facultate: ajunsesem la un curs, mai devreme cu vreo jumătate de oră, şi mi-am zis să fumez o ţigară până se mai adună colegii. Am scos pachetul şi am constatat că îmi lipseşte bricheta, am scotocit prin geantă crezând că s-a rătăcit pe acolo, dar nu era...

  Am întrebat în stânga, în dreapta, dar am dat numai de nefumători şi mă luaseră nervii.

  Aşteptând să mai apară careva, poate reuşesc să fac rost de un foc, am auzit nişte voci de bărbaţi venind dinspre scări. Au urcat, nu îi cunoşteam personal, ştiam doar că sunt în an cu mine, dar în altă grupă.

  Erau veseli, gălăgioşi şi puşi pe şotii...M-am apropiat de ei şi i-am rugat să mă ajute în grava mea problemă şi au sărit toţi, unii cu miştourile alţii cu brichetele. S-au oprit şi ei la o ţigară şi din una în alta, am ajuns să ne cunoaştem. Au urmat ieşiri la câte o cafenea, în cluburi, mers la cursuri împreună, distracţii...

  Grupul era format din 5 băieţi şi câteva fete, numărul acestora din urmă fiind variabil, pentru că întotdeauna apărea una nouă şi dispărea câte una dintre cele vechi, în funcţie de cuceririle domnilor...:) Stăteau într-un apartament, nu departe de al meu, unde ne adunam şi pierdeam nopţi la rând, era o nebunie acolo, na... ca în anii studenţiei.

  Unul dintre personajele de sex masculin, reprezenta un fel de mister pentru mine, nu era implicat în nici un fel de relaţie, nici nu îsi dorea aşa ceva, era câteodată răutăcios, întotdeauna misogin, mă intriga maxim. Nu era bărbatul visurilor mele, nu mă atrăgea din p.d.v. fizic, în schimb avea un trup extrem de frumos, parcă ar fi fost desprins dintr-o lucrare de-a lui Michelangelo. Mă enerva felul lui de a fi şi faptul că nu reuşeam nici unul, dintre cei din preajmă, să îl înţelegem şi, cum, întotdeauna mă atrage ceea ce nu pot avea, am început un joc al seducţiei.

   Nu a durat mai mult de două săptămâni şi eram împreună, eu continuând să îmi aplic strategiile, el începând să se simtă din ce în ce mai apropiat de mine. Iniţial îmi propusesem să fie ceva de genul “cucereşte şi lasă”, asemeni unui vânător căruia nu îi place prada. Știu că poate părea răutate sau chiar era, dar mă irita modul lui de a fi şi faptul că susţinea cu tărie că el nu va iubi niciodată

  Din jocul ăsta am ajuns într-o relaţie, în care eu mi-am atins scopul, acela de al face să iubească, şi în care m-am implicat emoţional şi eu, până la urmă. Am fost aproape 4 ani împreună, timp în care m-a iubit mai mult decât orice şi mi-a făcut toate mofturile, m-a tratat ca pe o prinţesă, m-a divinizat...

  A fost o relaţie frumoasă, uneori furtunoasă şi nu îmi pare rău, nici măcar o clipă, că s-a întâmplat să fie! Ȋn schimb îmi pare tare rău că i-am sfâşiat sufletul, atunci când am decis să mă despart de el. Nu îl iubeam îndeajuns de mult, nu l-am putut iubi aşa cum o făcea el şi, la un moment dat, am întâlnit altă persoană care mi-a trezit interesul. Puteam să continui aşa, duplicitar, dar nu am vrut să îl mint, nu am vrut să îl înşel, din respect pentru dragostea ce mi-o purta. Ȋntr-un final tot ar fi aflat şi poate ar fi suferit mai rău, aşa că am decis să pun capăt. L-a durut, i-au trebuit ani de zile să treacă peste asta, dar timpul i-a vindecat oarecum rănile.

  Am continuat să ne vedem, ca simpli amici, a plecat în Italia şi s-a stabilit acolo, a existat o perioadă în care nu am mai ştiu nimic de el, dar într-o zi ne-am regăsit şi am realizat că mă iubeşte la fel de mult şi că o va face întotdeauna. Am stat o lună cu el în Roma, a fost frumos, dar nu e îndeajuns pentru mine, ca să mă pot întoarce la el. M-aş minţi singură, l-aş minţi şi pe el  şi nu vreau să îi fac rău încă o dată.

  Uneori mi-e ciudă că se întâmplă aşa, că nu îi pot oferi mai mult decăt amiciţia mea, uneori mă doare iubirea lui, dar se pare că toţi avem câte o dragoste imposibilă.

  E bărbatul care mă iubeşte orice aş face, oricum, oriunde si cu oricine aş fi! E bărbatul a cărui dragoste o refuz pentru a nu îi face mai mult rău!

De ce naiba...? Hai, uimeşte-mă!

    Ai fost la mine, am stat împreună până la 4 dimineaţa, ne-au incitat discuţiile avute, ne-am bucurat unul cu celălalt, am ajuns în pat la un moment dat, unde trupurile noastre, înfierbântate de dorinţe, s-au contopit...au fot tot felul de trăiri sublime, a fost perfect totul si, totusi, de ce nu mă simt aşa...de ce am tot felul de întrebări în minte care îmi macină creierii, de ce nu pot dormi, de ce nu înţeleg...de ce?

   Ok...să recapitulez, pentru că sunt confuză şi poate aşa îmi dau seama ce se petrece:

   Ȋmi spui că te simţi bine cu mine, că te simţi liber, că eşti relaxat când eşti în preajma mea...mă gândesc că sunt nişte chestii bune, că sunt precum o oază pentru tine.

   Ȋmi spui că nu vorbeşti cu nimeni cum şi ce vorbeşti cu mine...înseamnă că poţi fi tu, în preajma mea.

   Ȋmi spui că sunt cea mai periculoasă femeie pe care ai întâlnit-o vreodată...să înţeleg că ţi-e frică în vreun fel de mine? Nu cred că ai de ce să te temi.

   Ȋmi spui că sunt foarte deşteaptă...păi, ţi-ar fi plăcut să fiu vreo tută, cu care să nu ai ce discuta?! Nu cred...

   Ȋmi spui că am un suflet extraordinar...uneori cred că îmi dăunează, dar e singurul care e în posesia mea şi cu ăsta defilez.

   Ȋmi spui că ai comparat cu mine toate femeile, care ti-au intrat în pat, şi că nici una nu a fost la fel...e normal, toţi suntem diferiţi. Poate, fiind prima femeie din viaţa ta, era firesc să le compari, să cauţi la ele ce ţi-am dăruit eu, atunci...si, da, poate, pentru că îmi place, mă pricep la asta.

   Ȋmi spui că sunt diferită, că nu gândesc ca toată lumea...am învăţat, pe parcursul anilor, să văd totul aşa cum este, să nu fiu geloasă, să pot împărţi, să pot face omul care îmi e aproape să nu se simtă constrâns şi atunci când îşi doreşte să apuce alte căi, să nu îl ţin lângă mine, din egoism, doar pentru că eu îmi doresc. Am învăţat să iubesc!

   Ȋmi spui că am ochi frumoşi...ai tăi sunt spectaculoşi!

   Ȋmi spui că discuţiile tale telefonice sunt întotdeauna scurte şi la obiect...atunci cu mine de ce vorbeşti ore în şir?

   Ȋmi spui că a fost o vreme când ai ţinut foarte mult la mine...nu ştiu exact ce înseamnă asta, pentru că eu nu am simţit aşa, dar că ai primit cele mai urăte şuturi în fund din partea mea...da, eram un copil atunci şi, poate, nu am realizat că te rănesc. Ţi-am zis de nenumărate ori cât de mult reget că s-au întâmplat toate lucrurile aşa şi căt a durut să fiu departe de tine, timp de 10 ani, să te văd, în fiecare zi, şi să nu pot să mă apropii, să îţi vorbesc, să te ating...

   Ȋmi spui că dacă s-ar întâmpla din nou acelaşi lucru, ar fi o pierdere grea pentru tine...crede-mă că pentru mine ar fi la fel de îngrozitor. Refuz să mă gândesc că aşa ceva ar mai fi posibil vreodată! 

   Ȋmi spui că nu îţi place siguranţa mea, că te derutează, dar că nu ţi-ar fi plăcut să fiu slabă, vulnerabilă etc...eu zic că e o calitate, dar poate greşesc.

   Ȋti place că sunt îndrăgostită de tine...doar că mie începe să îmi frângă sufletul.

   Ȋti plac atâtea la mine, cu mine, nu vrei să mă pierzi...atunci mă întreb: de ce dracu e imposibil să fim împreună, să avem o relaţie, de ce nu m-ai vrea şi altfel decât acum?

  

   Să fiu a naibii dacă înţeleg ceva, sunt într-o ceaţă totală, dar poate ai să mă luminezi şi pe mine cât mai curând!

   Hai, uimeşte-mă!!!

Labirint

   Mi s-a zis, acum câteva zile, că par pierdută, că par a nu şti ce vreau şi încotro să o apuc...Am stat şi m-am gândit şi cred că, printre sentimente, printre cei pe care i-am pus mai presus de mine, prin iubirea imposibilă pe care o port în suflet, printre eşecuri, frustrări şi multe altele , pe undeva, chiar m-am rătăcit!

   Am uitat să mă gândesc la mine, să mă pun în prim plan, să mă alint, să mă bucur din chestiile mărunte care fac viaţa frumoasă, să fiu eu cu mine. Trăiesc de ceva timp pentru alţii şi prin alţii şi cred că ar trebui să mă reanalizez, să mă privesc, să pun lucrurile la locul lor şi să încerc să regăsesc femeia veselă, femeia puternică, femeia plină de viaţă care există în interiorul meu!

   Nu va fi uşor, dar va trebui să ies din labirintul ăsta, în care am intrat la un moment dat, şi al cărui capăt nu îl zăresc deocamdată. Ȋnsă cea mai întortocheată parte a acestui labirint e aceea în care se află el, cel pe care îl iubesc...şi, pentru că ar însemna să îl scot din viaţa mea ca să pot scăpa, acolo vreau să rămân prinsă, acolo nu voi căuta încă ieşirea...

Cu sau fără mască...

  Parfumul lui e peste tot in casă, pe aşternuturi, îl simt oriunde m-aş duce...îmi vine să stau cu capul în pernă şi să rămân aşa ore în şir, adulmecând totul...Am avut o noapte neşteptată, o noapte la care nu visam, o noapte care nu aş fi vrut să se termine...A fost al meu, aici...doar eu şi el şi nu am avut nici cea mai vagă idee că se va întâmpla asta.

  A venit după 9 zile, care mi s-au părut infernale, să mă vadă şi a rămas până dimineaţă! Nu eram pregătită pentru asta, m-a surprins, dar l-am primit cu tot sufletul...

  E ciudat, nu aş fi crezut că va deveni realitate sau, cel puţin, nu curând, dar şi-a dorit să rămână şi să mă simtă lângă el, să mă ţină în braţe şi să adoarmă lângă mine. Am stat trează şi l-am privit cum doarme, i-am ascultat respiraţia, fără să mă mişc, de teamă să nu işi schimbe poziţia şi să îi pierd îmbrăţişarea...

   Am descoperit, pe timpul nopţii, un bărbat pasional, tandru, mai sexual decât mă aşteptam, un bărbat cu slăbiciuni, puţin trist, puţin nefericit, care e iubit de multe femei, dar care nu a găsit dragostea în care să se abandoneze, care să îi îmbete simţurile şi să îi invadeze viaţa. Și mi-aş fi dorit atât de mult să îi pot alunga acea tristeţe, de pe chip, cu o singură atingere...

  A fost o noapte incredibilă pentru mine, derulez fiecare moment iar şi iar şi tot mi se pare ireal!

  Aş putea să mă obişnuiesc cu asemenea nopţi, chiar dacă ştiu că nu sunt şi nu voi fi niciodată singura... îl iubesc atât de mult încât nici nu are vreo importanţă câte femei există în viaţa lui. Am realizat că îl iubesc pe omul din spatele aparenţelor, la fel cum îl iubesc şi când îşi poartă masca, că îl iubesc mai mult decât am iubit pe cineva vreodată şi nimic altceva nu contează!

Sâmbăta

   De 4 săptămâni cele mai nesuferite nopţi sunt cele de sâmbătă, orice aş face, oriunde aş merge şi oricât m-aş distra... Le declar oficial cele mai enervante nopţi!

   Pentru că sâmbăta e unica noapte în care aş putea să îl am lângă mine până aproape dimineaţă şi, de o lună, asta nu se mai întâmplă.

   Pentru că sâmbăta mă suna uneori la 3.00 AM şi vorbeam până la 5.00 şi, de o lună, ceva s-a schimbat.

   Nu ştiu ce l-a făcut să nu mai vină sau să nu mai sune, nu ştiu ce îi răpeşte timpul sau cine, nici nu îmi doresc să ştiu, doar că mă irită maxim că nu îl pot avea pentru mine în singurele nopţi în care acest lucru ar fi posibil, că aştept să sune telefonul şi nu se aude decât o linişte asurzitoare, că nu pot dormi până dimineaţa din cauză că mă gândesc la el, că uneori adorm şi visez că e lângă mine şi când mă trezesc se risipeşte totul...

   Sunt îndrăgostită şi ştiu că e o investiţie sentimentală inutilă, pentru mine...nu va avea vreun final vreodată sau, dacă va avea, nu va fi cel pe care mi-l doresc, dar nu mă pot abţine şi nu vreau să o fac. Mă face să simt că trăiesc, mă ţine conectată...

   Uneori mi-aş dori să poată simţi măcar o fărâmă din ce e în inima mea, să poată să înţeleagă, dar probabil e mai bine că nu e posibil.

   A plecat de aproximativ o oră de la mine şi sunt din nou tulburată. Aş vrea să pot să nu îi ador fiecare mişcare, fiecare cuvânt, fiecare privire, dar pasiunea mea pentru el e mult prea puternică, mai puternică decât raţiunea...

  

Mi-e dor de...

  Mi-e dor de mare! Aproape am, în nări, mirosul de nisipul fierbinte, combinat cu cel de alge şi tare aş vrea să fiu acolo şi să îi ating valurile cu privirea, în linişte, ore în şir, fără ca nimeni să mă întrerupă, fără ca nimeni să îmi pună vreo întrebare sau să îmi ceară un sfat...

  Mi-e dor de iubire! Aproape îi pot gusta dulceaţa, nebunia şi tristeţea pe care le aduce cu ea şi, dacă până acum nu o vroiam în viaţa mea, acum o doresc cu toată fiinţa...să mă poarte prin mii de trăiri... să mă facă să râd, să mă facă să plâng, să mă facă să mă abandonez printre sentimente.

  Mi-e dor să nu mai dorm singură, noapte de noapte! Aproape îi pot simţi parfumul, îmi trezeşte poftele... şi mi-aş dori să vină, să mă cuprindă, să se lipescă de trupul meu şi să adorm sub îmbrăţişarea lui, amorţită de plăcerea orgasmelor.

  Mi-e dor de el! Să îl gust, să îl ating, să îl privesc, să mă tulbure, să mă îndragostesc şi mai tare...Deşi a plecat doar de o oră de la mine, îi simt din nou lipsa, l-aş fi dorit aici acum... şi mâine şi mereu!

Sufletului meu...

Un citat care îmi e tare drag şi îmi face sufletul să vibreze într-un mod ciudat, cum puţine lucruri mă fac:

 „Ţi-aş da în dar lumea întreagă, dar te-ar copleşi… N-ai şti să alegi răul de bine, minciuna de adevăr, frumosul de tot ce-i urât şi murdar ... Și ai îmbătrâni înainte de vreme. Ai fi un copil cu părul alb, cu mâna întinsă a deznădejde şi ochii larg deschişi a mirare şi început...
  Ţi-aş aşeza pe pernă, în fiecare dimineaţă, soarele de pe cer, dar asta ar însemna să nu te iubesc... pentru că fluturii îşi ard aripile. Numai înţelepţii ştiu că lumina orbeşte, ca din lumină se trage întunericul, dacă privind la ea mergi înapoi...
  Ţi-aş da bogăţiile şi tot aurul din lume, dar tot sărac ai rămâne, pentru că încă nu-ţi ştii preţul şi negustorii de iluzii ţi-ar risipi în vânt averea...
  Și atunci, atunci…. Ȋţi dăruiesc gândurile mele, prin ani adunate, multe şi grele!
Ȋnveleşte-te cu ele, îţi vor ţine cald şi nu vor lăsa străinii să intre, cu mincinoase ademeniri, dincolo de poarta sufletului tău…
  Și atunci, atunci…. Ȋţi dăruiesc sufletul meu. E mare, cald şi primitor. Ascunde-te în el şi mai copilăreşte o vreme. Joacă-te, dar te rog ai grija şi nu-l răni. Dă-i, din când în când, o lacrimă de fericire şi setea i se va potoli…”

Poate mâine...

Nu am putut scrie, nu am avut starea necesară şi nici acum nu o am...Sunt tulburată de simţiri, de gânduri, de idei care nu îmi dau pace nici ziua, nici noaptea...îmi învăluie mintea şi sufletul.
Mă îndrăgostesc şi nu vreau, nu de el! Nu fug de iubire, în general, fug doar de iubirea asta. Ȋncerc să nu mă gândesc, să fac alte lucruri ca să alung totul din mine, dar nu reuşesc decât pentru puţin timp să le fac să dispară, apoi revin iar şi iar la aceleaşi sentimente.
Nu l-am mai văzut de 4 zile şi, deşi îl aud în fiecare seară la telefon, mi-e dor de el şi e atât de insuportabilă absenţa lui...
Nu, nu mai vreau să scriu azi! Poate mâine...

Și acum ce fac?!

După o noapte petrecută cu tine, câteva ore dormite, mai exact 4, şi o zi de plimbare, pe tocuri de 15, sunt extenuată...dar totuşi e o oboseală plăcută.
Dimineaţă încă mai aveam aroma ta, o simţeam impregnată în piele, îmi simţeam trupul încă sub influenţa atingerilor tale. Aş fi vrut să nu mă ridic din pat, dar, deşi erau plăcute senzaţiile care mă invadau, ar fi însemnat să rămân prinsă în amintirea nopţii.
Ȋncep să simt mai mult decât aş vrea şi aveam nevoie să evadez, să fug de ceea ce se cuibărise în sufletul meu... aşa că mi-am luat prietenele din dotare şi am colidat oraşul, am mancat, am baut, am râs mult, ca de obicei, dar , orice am făcut, gândurile mele s-au încăpaţânat să se îndrepte tot către tine.
Ȋn momentul ăsta te urăsc, aşa cum mă urăşti tu cănd te fac să îţi deschizi sufletul, pentru că mă faci să simt atâtea, pentru că mă tulburi, pentru că mă îndrăgostesc de tine...Nu vreau, nu e bine, nu trebuie!
Am mai fugit o dată de asta, nu mai vreau şi acum să procedez la fel, dar nu pot să nu mă întreb : şi acum ce fac?!

Prima dragoste

Azi mi-am amintit de prima iubire...unul din cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut, cu o alură impunătoare, cu un corp atât de bine proporţionat încât jurai că nu e real, că e scos din paginile unei reviste, înalt, cu o dantură impecabilă şi un zâmbet care mă făcea să mă cutremur toată.
Eram un copil de 16 ani, fără griji, fără obligaţii, un copil căruia i-a fost de ajuns o singură privire pentru a se îndrăgosti. El avea cu 10 ani mai mulţi decât mine, dar nu a contat pentru nici unul dintre noi...
Eram în vacanţa de vară, altundeva decât în Iaşi, într-o unitate care aparţinea de Vinia, pe care bunicul, de pe tată, o conducea. L-am cunoscut şi m-a vrăjit... Nu am sperat că va fi ceva între noi, mi se părea ireal, un bărbat prea frumos, prea matur ca să dea importantă unei puştoaice. Probabil emanam încă de pe atunci ceva sexualitate, probabil m-am născut cu asta (în general, atrag orice bărbat care se află în preajma mea, fără să îmi doresc neapărat să se întămple aşa)...şi, fără să realizez când şi cum, eram implicaţi într-o relaţie, care nu a durat decât trei luni, dar care a fost de o intensitate pe care nu am mai regăsit-o până acum şi pe care nu cred că o voi mai întâlni vreodată. Na, a fost prima iubire şi nici o alta nu va mai fi la fel, indiferent de cât de mult voi iubi, de cât de îndrăgostită voi fi...
Locuia undeva faţă în faţa cu clădirea în care stăteam, eu la etajul doi el la unu, şi îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare seara, lipită de fereastră, să ajungă acasă, să stingă si să aprindă becul de 2 ori, semn că vine la mine...(pe atunci nu erau telefoane mobile să mă poată contacta şi ne stabiliserăm câteva semnale). Coboram, plină de emoţii şi îl aşteptam, sărea gardul (câteva motive pentru care făcea asta: să nu îl vadă bunicii mei, să nu dea ochii cu paznicul etc), mă privea şi mă săruta cu atâta dorinţă încât mă topeam, strivită de buzele lui...Ne aşezam ori pe iarbă ori pe una din multele bănci care erau prin unitate şi începea să mă alinte, să îmi vorbească despre ce făcuse în ziua respectivă şi de cât de dor îi fusese de mine. Stăteam lipită de pieptul lui şi îmi venea să opresc timpul şi să ramân agăţată de clipa aceea pentru totdeauna. Stârnea în mine tot felul de emoţii, pe care nu le cunoscusem până atunci, stârnea pasiunea, dorinţa de a fi a lui în întregime, mă liniştea, mă tulbura...şi îmi plăcea atât de mult!!
Aşteptam zilele, în care nu lucra, cu atâta ardoare, ştiam că atunci era doar cu mine, o zi întreagă şi o parte din noapte. Mă simţeam atât de iubită, atât de răsfăţată...
Nu ştiu de ce, dar mi-a rămas întipărit în minte un moment: eram la el, stăteam la geam şi eram pierdută în gânduri, a venit fără ca eu să îl aud sau să îl simt şi m-a cuprins în braţe, mi-a sărutat gâtul şi s-a lipit de mine...am stat aşa minute în şir, tăcuţi, visând. A fost cea mai senzuală îmbrăţişarea, cea pe care mi-o amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat cu o secundă în urmă.
M-a învăţat să simt, m-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să fac dragoste, mi-a dăruit o parte din viaţa şi din sufletul lui, în cele cateva luni petrecute împreună. A fost tandru, a fost copleşitor, îmi aducea flori, îmi făcea cadouri, a fost mai mult decât mi-as fi imaginat. A fost prima mea dragoste!
A durut despărţirea, am plâns mult timp, dar a trecut cu timpul...Nu cred că dacă ar fi durat mai mult ar fi fost la fel...a fost atât cât era menit să fie, atât încât să am numai amintiri dragi.
Ciudat e că nu mă gândesc decăt foarte rar la perioada aceea din viaţa mea şi de obicei se întâmplă când mă îndrăgostesc de vreun bărbat. Oare inima mea e pe cale să se aprindă din nou sau deja a făcut-o?!

Știi că te ador, nu...?

   Ȋncă o jumătate de noapte petrecută alături de tine...şi încă o jumătate nedormită, după plecarea ta. Doamne, cât poti să mă tulburi, să îmi dai totul peste cap...

   Aceleaşi întrebări care te macină :” Cine eşti tu, ce vrei de la mine?” le rosteşti mereu! Nu ştiu să îţi răspund sau nu vreau încă să o fac...Știu că, momentan, vreau bărbatul din tine, dar nu în totalitate, vreau tot ce e legat de sex, vreau să îmi reamintesc cum era atunci şi să descopăr cum e azi! Nu vreau o relaţie, nu acum, e mult prea devreme...am fost prinsă în relaţii “sufocante” atâţia ani, încât acum îmi doresc să fiu doar eu cu mine...Sună a egoism, dar asta vreau şi nu vreau să te mint. Și cine sunt va trebuie să descoperi singur, pentru că nu aş şti de unde să încep şi ce anume ai vrea să ştii, sunt prea multe de spus, sunt multe pe care nu ai vrea să le ştii...

   Da, am nevoie uneori, aşa cum spui, de un bărbat, dar nu vreau să mă implic mai mult, am nevoie de spaţiu, de aer, să simt că pot face tot ce îmi pofteşte inima, fără să trebuiască să mă schimb în vreun fel, pentru nimeni. Și nu am nevoie de orice bărbat...

   Nu înţelegi de ce vorbim atâtea ore la telefon, dacă nu îmi doresc o relaţie cu tine, dar, dacă stai să te gândeşti o clipă, vei realiza că mereu am făcut asta, de când ne-am cunoscut...Și îmi place să te ascult, îmi place sa îţi aud vocea, îmi place...Dar tu, dacă vorbeşti atât de mult cu mine, să înţeleg că îţi doreşti să fim împreună? Nu cred sau, cel puţin, nu momentan...Poate cu timpul totul va duce către acolo, nu stiu...Amândoi ne temem de câte ceva şi nici unul nu e dispus să rişte. Au fost prea multe între noi, cu ani în urmă, care ne fac în prezent să stăm cu garda ridicată!

   Cred că ai dreptate când spui că ar fi fost mai bine să nu ne fi cunoscut decât acum, pentru că partea aia de trecut, strică puţin...deşi tind să cred că dacă nu exista, nu am mai fi fost aşa. Toate ruperile şi regăsirile, cu toate că ne-am distanţat unul de celălalt, ne-au făcut să realizăm câte ceva: pe mine cât de importantă e prezenţa ta în viaţa mea şi pe tine, nu sunt foarte sigură ce, dar cred că ceea ce eşti acum se datorează şi acelei perioade.

   Oricum te ador, ştii bine, şi asta nu se va schimba indiferent de ce vom alege să facem în viitor!

Lacrimi de coniac...

Astenie de...iarnă :)

Azi mi-am dorit să mă simt iubită, să fiu ţinută în braţe, răsfăţată...am tânjit după iubire şi nu a fost nimeni lângă mine să îmi împlinească visul! Mă întreb de ce, ştiu că sunt oameni care mă iubesc, ştiu că am prieteni cărora nu le sunt indiferentă, ştiu că există cineva, undeva, care m-a adorat şi o va face toată viaţa, indiferent cât de departe ar fi de mine, si...totusi, am fost singură, atât de singură că aproape îmi auzeam sângele cum îmi circula prin vene...
S-a schimbat atât de mult viaţa mea şi eu m-am schimbat...câteodată mă gândesc că nu mai am nimic din ce-am avut, că am pierdut prea multe, că, într-un fel, îmi doresc să le mai am, însă nu în totalitate.
Ȋnainte ieşeam mult, acum parcă m-am izolat în casă. Aveam prieteni cu care mă vedeam frecvent...acum, cu mulţi dintre ei socializez doar virtual, cu unii nu mă mai întâlnesc decât din întâmplare, unii nici măcar nu îmi mai sunt prieteni...
La firma pe care o am cu fostul soţ am început să merg doar dacă e absolut necesar, de groază că nu putem purta o conversaţie civilizată...Ciudat, suntem cei mai buni prieteni când ieşim la o cafea, când vorbim la telefon, când mergem la cumpărături împreună, însă la muncă parcă suntem curentaţi amândoi.
Stau prea mult în casă, prea mult la calculator, prea mult pe internet, prea multe ţigări şi nu îmi place deloc, am prea puţine activităţi şi asta mă face să înnebunesc...Mă deprimă şi vremea, deşi niciodată nu mi-a displăcut iarna, poate doar faptul că se întunecă prea devreme. Speram să vină primăvara mai repede, dar a nins din nou...
Trebuie neapărat să mă reorganizez, să îmi pun viaţa în ordine şi să reîncep să fac lucruri...
Și vreau să iubesc şi să fiu iubită, am nevoie de asta acum!!!

???

 Dacă nu ne-am fi cunoscut în modul acela, total neobişnuit, oare ne era sortit să ne întâlnim?

 Dacă am fi fost împreună atunci, oare cum eram acum?

 Dacă nu am fi fost departe unul de celălalt în aceşti ani, unde  şi cum eram în clipa asta?

 Dacă nu te-aş fi strigat, m-ai fi căutat vreodată?

 Dacă am fi împreună, oare nu s-ar pierde chimia asta dintre noi?

 Dacă aş fi avut iubitul, nu aş fi pierdut prietenul din tine?

 Dacă ţi-aş spune “ te iubesc”, ai întinde mâna spre mine...să rămâi sau spre uşă...să pleci?

 Dacă ţi-aş cere să mă ţii în braţe acum, ai veni fără să mă întrebi “de ce”?

 Dacă nu m-aş mai gândi, nu ar fi mai uşor????

Prea închişi în noi...

    Nu ştii  ce să crezi despre ce am scris, nu ştii cum sunt şi zici că în trecut eram foarte “rece”. Da, e adrevarat, eram, dar doar pentru că mi-a fost frică să mă apropii mai mult, la fel cum îmi este şi acum...mi-e frică de eşec, mi-e teamă că, dacă îţi spun ceea ce simt cu adevărat, vei pleca. Nu sunt “rece” sunt doar laşă, dar, la un moment dat, voi trece peste toate şi îţi voi arăta ce simt cu adevărat, chiar dacă te voi pierde.

   Bărbaţii se tem de sentimente prea profunde, se tem să nu fie constrânşi în vreun fel, se tem de dezvăluiri şi iubiri prea intense, le e frică să se îndrăgostească ca nu cumva să îşi piardă independenţa...Cu toate astea îmi voi deschide inima să vezi ce se ascunde înăuntrul ei, ce am ţinut ascuns atâţia ani, sperând ca într-o zi să îţi pot dărui tot ce e acolo.

   Dacă vei pleca înseamnă că nu a fost nimic niciodată, dar nu voi mai avea regretele care m-au măcinat în cei zece ani când nu ai fost aici...Voi avea altele probabil, dar, măcar, vei şti cum sunt.

   Ȋti spun mereu că nu ştiu ce eşti, nu înţeleg ce vrei şi asta mă înnebuneşte. Ȋntotdeauna am putut să îmi dau seama de ce e în spatele măştilor, am reuşit să desluşesc un om după puţin timp petrecut împreună. Cu tine e altfel, nu ştiu la ce să mă aştept, nu ştiu dacă vrei ceva sau doar îţi face plăcere compania mea, dacă ţi-e dor de mine doar fizic sau ţi-e dor şi atât...

   Ȋntotdeauna am avut senzaţia ca nu m-ai lăsat să mă apropii prea mult de tine, poate de aici şi “răceala” mea, ştiu ca nu eşti un tip căruia să îi placă dulcegăriile prea mult şi mi-e frică să nu te sperie sentimentele mele, să nu îţi par prea siropoasă...

   M-ai întrebat cum definesc ce a fost în trecut între noi, pentru că tu nu găseşti un răspuns la întrebarea asta...Eu zic pasiune, dar e mai mult de atât, infinit mai mult.

   Poate într-o zi o să ne putem descoperi unul pe celălalt, o să ne putem deschide mai mult, făra a ne teme de ceva, niciunul dintre noi...

Nu-ţi cer nimic!

   Mă tulbura atât de mult prezenţa ta, încăt nu înţeleg, e straniu.. Ȋmi vine să plâng, să râd, să scriu, să ţip, să dansez...Nu pot să mă gândesc la nimic altceva oricât aş încerca, îmi reapari mereu în minte. E atât de intens tot ce simt şi mi-e aşa de frică să nu te pierd încă o dată! Aş supravieţui, cu siguranţă, dar ar fi mai greu decât a fost atunci...

    Când mă aşteptam mai puţin, viaţa a făcut în aşa fel încât să te pot regăsi. Mi-am dorit să se întâmple, să pot sa fiu aproape de tine din nou, să îţi pot spune toate nebuniile care îmi trec prin minte, să vorbesc cu tine la telefon ore  în şir, să te pot simţi, dar nu credeam ca va deveni real vreodată. Erau visurile mele şi visam atât de frumos! Mi-am imaginat de atâtea ori si în atâtea feluri reîntâlnirea noastră, dar speranţele mele erau aproape de zero...

   Ȋntotdeauna am afirmat cu tărie că eşti cel mai fermecător om pe care l-am cunoscut. Nu ştiu dacă te-am iubit, dar m-ai fascinat mereu...sau te-am iubit?! O fi doar pasiune sau e dragoste, mi-e greu să spun, dar simt atât de multe, un amestec de sentimente...contradictorii uneori, sentimente pe care nu le-am zărit niciodată in drumul spre inima mea.

   Ȋmi reamintesc fiecare clipă din trecut, pe care am petrecut-o împreună! Nu au fost multe, dar îndeajuns încât să nu te pot uita, îndeajuns încât să îmi umple sufletul gol atunci când aveam nevoie şi să îmi trezească simţurile din starea latentă în care intrau uneori.

   Mă întreb de ce îmi doresc atât de mult să te ştiu aproape, de ce mi-e dor mereu de tine, chiar şi când eşti lângă mine, de ce vreau să mă ţii în braţe până uit de mine, de ce vreau să îti simt parfumul si să miros a tine, de ce, când eşti aici, mă cuprind emoţii ce nu îmi amintesc să le fi simţit vreodată, de ce...?!

   Deşi îmi doresc totul, nu-ţi cer nimic şi nu o voi face niciodata...îmi e îndeajuns atât, puţinul pe care îl am acum e mai mult decât am sperat.Vreau doar să nu mai pleci, să nu dispari...!

   Mă lupt cu sufletul meu, îmi pun întrebări şi nu găsesc răspunsuri, am tot felul de dileme care mă macină, dar e, totuşi, atât de bine, pentru că eşti aici. Din nou!