Necunoscutul

   Omul ăsta e un mister pentru mine! El, căci despre El scriu din nou, e unicul bărbat care face parte din viaţa mea şi pe care nu reuşesc deloc să îl citesc. Ȋl cunosc de 17 ani şi, de fapt, nu ştiu mai nimic despre el.

   Da, există amănunte din astea mărunte: că îi place îngheţata de caramel, că adoră Bacardi-ul Silver şi J&B-ul combinat cu Sprite, uneori bea ceai de mentă, îi plac mult cartofii prăjiţi cu piper şi caşcaval ras deaupra,  mănâncă un anumit fel de pizza... Mai ştiu cu ce se ocupă, îi ştiu maşinile, ştiu unde locuieşte, că e workaholic şi că iubeşte banii.

   Știu că multe femei sunt topite după el pentru că este extrem de frumos, că nu are spirit de aventură, că are inhibiţii cu carul şi câteodată ceva probleme de comunicare, că şi-a început viaţa sexuală cu mine ( ar fi fost chiar culmea să nu ştiu asta :)) ), că asta ne leagă cumva...

   Uneori se fereşte de mine, uneori mă minte, pentru că i-a trecut prin mintea aia a lui că s-ar putea să mă doară anumite chestii. La naiba, mai rău mă doare că nu îmi spune, că se ascunde!

   Deci cunosc detalii care construiesc o parte din El, în schimb, nu reuşesc nicicum să îmi dau seama ce vrea de la mine, să înţeleg cum şi ce simte, nu ştiu ce anume l-ar face fericit, cum şi-ar dori să fim. Nu reuşesc să îi ating sufletul, să intru pentru câteva clipe şi să scot de acolo tot ce e ferecat.

   Am nişte simţuri incredibile în ceea ce priveşte bărbaţii, îmi pot da seama dintr-o privire, dintr-un gest ce vor, ce gândesc, însă, când e vorba despre El, îmi amorţesc total şi nu mai sunt capabile în a-mi da nici cel mai mic indiciu.

   E, parcă, invizibil şi îl privesc, fără a-l putea vedea...

  Cred că, de fapt, asta mă fascinează atât de mult. El, pentru mine, reprezintă necunoscutul!

Nu, îl vreau pentru mine!

A venit! Nu îl mai văzusem de sâmbătă seara...mi-au lipsit prezenţa lui aici, privirea lui, zâmbetul lui, mi-a lipsit felul în care îl mângâi, felul în care evită să mă atingă...Da, nu mă atinge, decât rar şi atunci suntem implicaţi într-un act sexual! Uneori mă simt ca şi cum aş avea vreo problemă, ca şi cum s-ar curenta dacă ar pune mâna pe mine. Nu e genul de bărbat căruia să îi placă dulcegăriile, dar chiar şi aşa... L-am întrebat, cândva, de ce nu o face şi răspunsul a fost cel la care mă aşteptam...e ceva psihic, aşa cum nu îi pot eu vorbi despre ceea ce simt. Nu vrea să se apropie atât de tare, dar poate e una dintre chestiile pe care le găsesc fascinante la el. Sunt “masochistă”, clar!
A fost o seară fără sex, a doua la rând şi, deşi îmi doresc mai mult ca orice asta, aş vrea ca provocarea să fi venit din partea lui.Vreau să îl aud cum îmi spune, să îi percep dorinţele, să se abandoneze în voia simturilor, să nu mai existăm decât noi, în acel moment. E greu, mai ales dacă ne gândim la trecut...dar cred că ar trebui să uităm tot, în unele clipe!
Nu îi pot vorbi despre sentimentele mele pentru el, nu îi pot spune ce şi cum simt, dar ştie că scriu pe blog şi a citit absolut tot. Sunt curioasă ce e în mintea lui, as vrea să pot pătrunde acolo, măcar şi pentru câteva secunde, să îi fur gândurile şi să le ascult. Apoi, le-aş pune la loc...
Mi-a zis, după ce a citit una dintre postări, că totul poate deveni periculos, dar nu ştiu dacă pentru mine, pentru el sau pentru amândoi, doar atât a lăsat să iasă din el. Nu am insistat, nu vreau să îl forţez, în nici un fel, să îmi spună ceea ce nu poate să rostescă, momentan!
Cert e că pasiunea mea pentru el e parcă mai intensă în fiecare zi, creşte fără ca eu să o pot opri...Dar oare vreau să o opresc?!
Nu, îl vreau pentru mine!

Nu-ţi cer nimic!

   Mă tulbura atât de mult prezenţa ta, încăt nu înţeleg, e straniu.. Ȋmi vine să plâng, să râd, să scriu, să ţip, să dansez...Nu pot să mă gândesc la nimic altceva oricât aş încerca, îmi reapari mereu în minte. E atât de intens tot ce simt şi mi-e aşa de frică să nu te pierd încă o dată! Aş supravieţui, cu siguranţă, dar ar fi mai greu decât a fost atunci...

    Când mă aşteptam mai puţin, viaţa a făcut în aşa fel încât să te pot regăsi. Mi-am dorit să se întâmple, să pot sa fiu aproape de tine din nou, să îţi pot spune toate nebuniile care îmi trec prin minte, să vorbesc cu tine la telefon ore  în şir, să te pot simţi, dar nu credeam ca va deveni real vreodată. Erau visurile mele şi visam atât de frumos! Mi-am imaginat de atâtea ori si în atâtea feluri reîntâlnirea noastră, dar speranţele mele erau aproape de zero...

   Ȋntotdeauna am afirmat cu tărie că eşti cel mai fermecător om pe care l-am cunoscut. Nu ştiu dacă te-am iubit, dar m-ai fascinat mereu...sau te-am iubit?! O fi doar pasiune sau e dragoste, mi-e greu să spun, dar simt atât de multe, un amestec de sentimente...contradictorii uneori, sentimente pe care nu le-am zărit niciodată in drumul spre inima mea.

   Ȋmi reamintesc fiecare clipă din trecut, pe care am petrecut-o împreună! Nu au fost multe, dar îndeajuns încât să nu te pot uita, îndeajuns încât să îmi umple sufletul gol atunci când aveam nevoie şi să îmi trezească simţurile din starea latentă în care intrau uneori.

   Mă întreb de ce îmi doresc atât de mult să te ştiu aproape, de ce mi-e dor mereu de tine, chiar şi când eşti lângă mine, de ce vreau să mă ţii în braţe până uit de mine, de ce vreau să îti simt parfumul si să miros a tine, de ce, când eşti aici, mă cuprind emoţii ce nu îmi amintesc să le fi simţit vreodată, de ce...?!

   Deşi îmi doresc totul, nu-ţi cer nimic şi nu o voi face niciodata...îmi e îndeajuns atât, puţinul pe care îl am acum e mai mult decât am sperat.Vreau doar să nu mai pleci, să nu dispari...!

   Mă lupt cu sufletul meu, îmi pun întrebări şi nu găsesc răspunsuri, am tot felul de dileme care mă macină, dar e, totuşi, atât de bine, pentru că eşti aici. Din nou!

 

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...