Oare sunt normală?!

   Am intrat în concediu şi, pentru că în perioada asta nu plec nicăieri în vacanţă, m-am gândit să mă destind, numai că mă cam plictisisem de toate şi nu mai ştiam ce naiba să fac să îmi treacă stările astea...

   Mi-am zis să vizionez “Supernatural”, un serial cu nu mai puţin de 126 de episoade pline de monşti, îngeri, demoni şi alte din astea. Ori am citit prea multe poveşti când eram copil ori sunt o ciudăţenie a naturii, nu de alta dar mă topesc după filme cu vrăjitoare, vampiri, poveşti cu tot felul de minunăţii. Cred că am văzut toate filmele posibile de genul ăsta... Și, prin urmare, am stat "călare" pe laptop vreo 10 zile şi am văzut serialul cap- coadă. Fireşte, nu continuu, au existat şi câteva pauze de ieşit la vreo două concerte, la un grătar, la vreo două- trei terase, un drum până la firmă pentru nişte acte, vreo câteva vizite d-ale lui etc., dar cum aveam timp  şi nu trebuia să fac ceva anume săream ca o nebună să mai văd un episod, două. De asta nu am mai scris nici pe blog, am fost tare ocupată! :))

   Nu am mai citit nici o carte, nu am mai desenat, dar important e că m-am relaxat.

   Acum stau şi mă întreb de ce naiba sunt atât de ahtiată după genul ăsta de filme?! Oare sunt eu prea dereglată, o fi vreo remineşcenţă din copilărie, oare ce-o fi? :))

  Pun şi trailer-ul, deşi filmările au început în 2005 şi s-au finalizat în 2011, dar poate mai interesează şi pe alţii care nu l-au văzut şi sunt pasionaţi...

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...