Nu, îl vreau pentru mine!

A venit! Nu îl mai văzusem de sâmbătă seara...mi-au lipsit prezenţa lui aici, privirea lui, zâmbetul lui, mi-a lipsit felul în care îl mângâi, felul în care evită să mă atingă...Da, nu mă atinge, decât rar şi atunci suntem implicaţi într-un act sexual! Uneori mă simt ca şi cum aş avea vreo problemă, ca şi cum s-ar curenta dacă ar pune mâna pe mine. Nu e genul de bărbat căruia să îi placă dulcegăriile, dar chiar şi aşa... L-am întrebat, cândva, de ce nu o face şi răspunsul a fost cel la care mă aşteptam...e ceva psihic, aşa cum nu îi pot eu vorbi despre ceea ce simt. Nu vrea să se apropie atât de tare, dar poate e una dintre chestiile pe care le găsesc fascinante la el. Sunt “masochistă”, clar!
A fost o seară fără sex, a doua la rând şi, deşi îmi doresc mai mult ca orice asta, aş vrea ca provocarea să fi venit din partea lui.Vreau să îl aud cum îmi spune, să îi percep dorinţele, să se abandoneze în voia simturilor, să nu mai existăm decât noi, în acel moment. E greu, mai ales dacă ne gândim la trecut...dar cred că ar trebui să uităm tot, în unele clipe!
Nu îi pot vorbi despre sentimentele mele pentru el, nu îi pot spune ce şi cum simt, dar ştie că scriu pe blog şi a citit absolut tot. Sunt curioasă ce e în mintea lui, as vrea să pot pătrunde acolo, măcar şi pentru câteva secunde, să îi fur gândurile şi să le ascult. Apoi, le-aş pune la loc...
Mi-a zis, după ce a citit una dintre postări, că totul poate deveni periculos, dar nu ştiu dacă pentru mine, pentru el sau pentru amândoi, doar atât a lăsat să iasă din el. Nu am insistat, nu vreau să îl forţez, în nici un fel, să îmi spună ceea ce nu poate să rostescă, momentan!
Cert e că pasiunea mea pentru el e parcă mai intensă în fiecare zi, creşte fără ca eu să o pot opri...Dar oare vreau să o opresc?!
Nu, îl vreau pentru mine!

Știi că te ador, nu...?

   Ȋncă o jumătate de noapte petrecută alături de tine...şi încă o jumătate nedormită, după plecarea ta. Doamne, cât poti să mă tulburi, să îmi dai totul peste cap...

   Aceleaşi întrebări care te macină :” Cine eşti tu, ce vrei de la mine?” le rosteşti mereu! Nu ştiu să îţi răspund sau nu vreau încă să o fac...Știu că, momentan, vreau bărbatul din tine, dar nu în totalitate, vreau tot ce e legat de sex, vreau să îmi reamintesc cum era atunci şi să descopăr cum e azi! Nu vreau o relaţie, nu acum, e mult prea devreme...am fost prinsă în relaţii “sufocante” atâţia ani, încât acum îmi doresc să fiu doar eu cu mine...Sună a egoism, dar asta vreau şi nu vreau să te mint. Și cine sunt va trebuie să descoperi singur, pentru că nu aş şti de unde să încep şi ce anume ai vrea să ştii, sunt prea multe de spus, sunt multe pe care nu ai vrea să le ştii...

   Da, am nevoie uneori, aşa cum spui, de un bărbat, dar nu vreau să mă implic mai mult, am nevoie de spaţiu, de aer, să simt că pot face tot ce îmi pofteşte inima, fără să trebuiască să mă schimb în vreun fel, pentru nimeni. Și nu am nevoie de orice bărbat...

   Nu înţelegi de ce vorbim atâtea ore la telefon, dacă nu îmi doresc o relaţie cu tine, dar, dacă stai să te gândeşti o clipă, vei realiza că mereu am făcut asta, de când ne-am cunoscut...Și îmi place să te ascult, îmi place sa îţi aud vocea, îmi place...Dar tu, dacă vorbeşti atât de mult cu mine, să înţeleg că îţi doreşti să fim împreună? Nu cred sau, cel puţin, nu momentan...Poate cu timpul totul va duce către acolo, nu stiu...Amândoi ne temem de câte ceva şi nici unul nu e dispus să rişte. Au fost prea multe între noi, cu ani în urmă, care ne fac în prezent să stăm cu garda ridicată!

   Cred că ai dreptate când spui că ar fi fost mai bine să nu ne fi cunoscut decât acum, pentru că partea aia de trecut, strică puţin...deşi tind să cred că dacă nu exista, nu am mai fi fost aşa. Toate ruperile şi regăsirile, cu toate că ne-am distanţat unul de celălalt, ne-au făcut să realizăm câte ceva: pe mine cât de importantă e prezenţa ta în viaţa mea şi pe tine, nu sunt foarte sigură ce, dar cred că ceea ce eşti acum se datorează şi acelei perioade.

   Oricum te ador, ştii bine, şi asta nu se va schimba indiferent de ce vom alege să facem în viitor!

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...