Mai bine să nu...

    Cred că, uneori, am visuri prea măreţe, că cer prea mult şi oamenii din jurul meu nu fac faţă provocărilor, că nu-mi pot face faţă mie...că alerg mai repede decât ei şi nu reuşesc să mă ajungă din urmă.

    Și acum:

    El... am sperat că el va fi cumva, dar se pare că nu poate fi şi, cum nu îmi doresc să schimb pe nimeni, la fel cum nu vreau ca cineva să încerce să mă schimbe pe mine, mai bine să nu...

   De la el... am avut aşteptări prea mari şi se pare că nu poate/ nu ştie/ nu vrea să dăruiască şi, decât să fie dezamăgirea mai grea în viitor, mai bine să nu...

   Despre el... aş putea spune că este dragostea vieţii mele, că e raţiunea mea de a trăi, că e totul, însă s-ar putea să exagerez. Ȋl iubesc, e pasiunea mea( din prezent), dar...mai bine să nu...

   Pentru el... aş putea spune că aş fi în stare de orice, chiar să traversez un ocean, dar cum nu ştiu să înot, mai bine să nu...

   Pe el... l-am aşteptat 10 ani să se reîntoarcă în viaţa mea, să îmi fie aproape, să îmi fie prieten, dar cred că la unul din noi, definiţia de “prieten” e ori interpretată greşit ori necunoscută.  Aş dezvolta, dar...mai bine să nu...

   La el... aş alerga prima oară, când aş vrea să râd sau să plâng sau să visez sau...mai bine să nu...

   Cu el...aş vrea să vibrez, să iubesc, să adorm, să mă trezesc, dar ar trebui să ne dorim amândoi, deci...mai bine să nu...

   Către el...mi-aş îndrepta sufletul, gândurile, sentimentele şi i le-aş dărui, să poată simţi măcar o dată, dar s-ar putea să-l doară prea rău şi...mai bine să nu...

   Mă opresc, m-am plictisit de atâtea nu-uri, aş vrea să se transforme toate în “mai bine să...da”!

  P.S.: Ȋncă nu mi-a răspuns la întrebare şi nici nu cred că o va face vreodată...

Happy b-day to me!!!

  Azi a fost ziua mea, de fapt ieri, că e trecut deja de 00.00...Am împlinit 33 de ani, dar am un suflet de 18 şi cu toate astea, dimineaţă, m-am trezit indispusă total! Fără nici un fel de chef de a vedea pe cineva, fără nici un chef de petreceri, urând vremea asta ploioasă, care nu mai pleacă să facă loc soarelui de primăvară, pe care îl iubesc atât de mult...

  Mi-am dat seama că multă lume mă îndrăgeşte, deşi, într-o oarecare măsură ştiam, că mulţi dintre cei care credeam că m-au uitat, azi mi-au demonstrat contrariul, că sunt mulţi oameni în jurul meu care mă apreciază, chiar dacă sunt imposibilă uneori şi lucrurile astea m-au făcut să mă simt iubită!

  Și totuşi am fost tristă, nu m-am putut bucura pe deplin de ziua asta, pentru că singurul om pe care l-aş fi vrut alături de mine, nu a fost aici ( din anumite motive, întemeiate într-un fel) dar nu a fost... Știam că nu va veni, dar chiar mi-aş fi dorit să îl văd, măcar şi pentru câteva clipe... Mi-ar fi fost îndeajuns încât să mă facă fericită.

  N-a fost să fie, doar că în loc să radiez, acum simt doar o durere în suflet! Va trece şi asta, la fel cum trec toate...

  Oricum le mulţumesc din inimă celor care nu au uitat de mine şi chiar mi-au mai înseninat, un pic, ziua!

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...