Desen

Portret

Pasiune, hobby...

După zece ani...

Ȋntotdeauna am iubit, tot ce ma înconjoară, trezeşte în mine o formă de iubire! Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc marea, iubesc poveştile de dragoste, iubesc arta în orice formă a ei, iubesc, câteodata, până şi certurile! Barbaţii, nu mulţi, dar pe fiecare în parte diferit şi cu intensitate maximă. Fiecăruia i-am alocat câte o parte din inima mea şi, vreau să cred, că le-am dăruit ce am avut mai bun, că i-am învaţat, puţin, ce înseamnă să iubeşti şi ce am înţeles eu că e viaţa...

Probabil am însemat ceva pentru ei, la un moment dat, şi poate şi acum, pentru ca toţi, dar absolut toţi, se reîntorc în viaţa mea după un anumit timp, timp în care zboară şi descoperă lumea, se lovesc de eşecuri sau iubesc cu pasiune, revin... sau poate pentru că le-am permis să revină...Dar cum aş putea să le zic “nu”?! Sunt oameni dragi mie, sunt oameni care au însemnat atât de mult într-un moment sau altul al vieţii mele, sunt oameni pe care ii port cu mine, oriunde aş fi... Măcar pentru puţin timp îi las să se regăsească în trecut, să-şi amintească, să mă audă, să ma revadă...au nevoie de asta la fel cum am şi eu, iar după ce ne reîncărcăm de noi, plecăm fiecare pe alt drum, cu o promisiune în gând: că ne vom revedea, din nou, într-o zi...

Există, însă, printre aceşti oameni, cineva de care nu am vrut niciodată să mă despart, am vrut întotdeauna să fie lângă mine, să fiu lângă el, cineva de care am fugit, de frica că nu sunt destul de bună pentru el, că nu însemn nimic pentru el, de frica de a nu-l pierde...Am preferat să fug, am fost atât de laşă!

Ȋl vedeam aproape zilnic, dar nu puteam să îi vorbesc, nu îi puteam spune cât de rău doare, nu aveam curajul să îl opresc şi să ii arăt cât de mult îl vreau în viaţa mea şi cât de dor îmi e de el.

Aşa au trecut zece ani, ani în care m-am gândit la el, ani în care pasiunea pentru el mă ardea şi îmi măcina sufletul, până într-o zi în care mi-am făcut curaj şi l-am strigat. Ȋmi venea să îi ţip numele, să fiu sigură că mă aude, dar l-am rostit uşor, cu teamă şi, spre surprinderea mea, chiar dacă nu meritam, s-a îndreptat către mine zâmbind şi aşa am înţeles, că într-un fel, l-am regăsit...

Vreau sa scriu din nou...

Am şi uitat complet că la un moment dat mă gândisem la un blog unde să-mi păstrez ideile, unde să le înşir si să le despic cum vreau, fără ca cineva să vrea să mă corecteze, fără să dau explicaţii cuiva, să fiu doar eu cu mine... şi cine se va nimeri din greşeală pe aici.

Ȋmi place să scriu, la fel cum îmi place să gătesc, la fel cum îmi place să desenez, dar nimic nu părea să mă mai inspire...Un gol imens, o sarcina pierduta când nu se aştepta nimeni, o despărţire după ani intregi de „lupte”, toate mi-au facut ţăndări o parte din suflet, o parte care, probabil, nu o voi mai recupera vreodata, mi-au răpit bucurii de altădată, mi-au furat dorinţa de a da viaţă gândurilor sub orice formă posibilă...fie că e un desen, fie ceva scris pe o bucata de hârtie găsită, undeva, printr-un sertar, fie un gust divin ieşit dintr-o combinaţie de ingrediente neaşteptate: pasiune, fascinaţie, iubire, ură, slăbiciune, control...

Toate astea dispăruseră, acum încep să simt cum îşi caută, din nou, un loc in inima mea.