Bărbatul care mă iubeşte

  Totul a început când eram în facultate: ajunsesem la un curs, mai devreme cu vreo jumătate de oră, şi mi-am zis să fumez o ţigară până se mai adună colegii. Am scos pachetul şi am constatat că îmi lipseşte bricheta, am scotocit prin geantă crezând că s-a rătăcit pe acolo, dar nu era...

  Am întrebat în stânga, în dreapta, dar am dat numai de nefumători şi mă luaseră nervii.

  Aşteptând să mai apară careva, poate reuşesc să fac rost de un foc, am auzit nişte voci de bărbaţi venind dinspre scări. Au urcat, nu îi cunoşteam personal, ştiam doar că sunt în an cu mine, dar în altă grupă.

  Erau veseli, gălăgioşi şi puşi pe şotii...M-am apropiat de ei şi i-am rugat să mă ajute în grava mea problemă şi au sărit toţi, unii cu miştourile alţii cu brichetele. S-au oprit şi ei la o ţigară şi din una în alta, am ajuns să ne cunoaştem. Au urmat ieşiri la câte o cafenea, în cluburi, mers la cursuri împreună, distracţii...

  Grupul era format din 5 băieţi şi câteva fete, numărul acestora din urmă fiind variabil, pentru că întotdeauna apărea una nouă şi dispărea câte una dintre cele vechi, în funcţie de cuceririle domnilor...:) Stăteau într-un apartament, nu departe de al meu, unde ne adunam şi pierdeam nopţi la rând, era o nebunie acolo, na... ca în anii studenţiei.

  Unul dintre personajele de sex masculin, reprezenta un fel de mister pentru mine, nu era implicat în nici un fel de relaţie, nici nu îsi dorea aşa ceva, era câteodată răutăcios, întotdeauna misogin, mă intriga maxim. Nu era bărbatul visurilor mele, nu mă atrăgea din p.d.v. fizic, în schimb avea un trup extrem de frumos, parcă ar fi fost desprins dintr-o lucrare de-a lui Michelangelo. Mă enerva felul lui de a fi şi faptul că nu reuşeam nici unul, dintre cei din preajmă, să îl înţelegem şi, cum, întotdeauna mă atrage ceea ce nu pot avea, am început un joc al seducţiei.

   Nu a durat mai mult de două săptămâni şi eram împreună, eu continuând să îmi aplic strategiile, el începând să se simtă din ce în ce mai apropiat de mine. Iniţial îmi propusesem să fie ceva de genul “cucereşte şi lasă”, asemeni unui vânător căruia nu îi place prada. Știu că poate părea răutate sau chiar era, dar mă irita modul lui de a fi şi faptul că susţinea cu tărie că el nu va iubi niciodată

  Din jocul ăsta am ajuns într-o relaţie, în care eu mi-am atins scopul, acela de al face să iubească, şi în care m-am implicat emoţional şi eu, până la urmă. Am fost aproape 4 ani împreună, timp în care m-a iubit mai mult decât orice şi mi-a făcut toate mofturile, m-a tratat ca pe o prinţesă, m-a divinizat...

  A fost o relaţie frumoasă, uneori furtunoasă şi nu îmi pare rău, nici măcar o clipă, că s-a întâmplat să fie! Ȋn schimb îmi pare tare rău că i-am sfâşiat sufletul, atunci când am decis să mă despart de el. Nu îl iubeam îndeajuns de mult, nu l-am putut iubi aşa cum o făcea el şi, la un moment dat, am întâlnit altă persoană care mi-a trezit interesul. Puteam să continui aşa, duplicitar, dar nu am vrut să îl mint, nu am vrut să îl înşel, din respect pentru dragostea ce mi-o purta. Ȋntr-un final tot ar fi aflat şi poate ar fi suferit mai rău, aşa că am decis să pun capăt. L-a durut, i-au trebuit ani de zile să treacă peste asta, dar timpul i-a vindecat oarecum rănile.

  Am continuat să ne vedem, ca simpli amici, a plecat în Italia şi s-a stabilit acolo, a existat o perioadă în care nu am mai ştiu nimic de el, dar într-o zi ne-am regăsit şi am realizat că mă iubeşte la fel de mult şi că o va face întotdeauna. Am stat o lună cu el în Roma, a fost frumos, dar nu e îndeajuns pentru mine, ca să mă pot întoarce la el. M-aş minţi singură, l-aş minţi şi pe el  şi nu vreau să îi fac rău încă o dată.

  Uneori mi-e ciudă că se întâmplă aşa, că nu îi pot oferi mai mult decăt amiciţia mea, uneori mă doare iubirea lui, dar se pare că toţi avem câte o dragoste imposibilă.

  E bărbatul care mă iubeşte orice aş face, oricum, oriunde si cu oricine aş fi! E bărbatul a cărui dragoste o refuz pentru a nu îi face mai mult rău!

Prima dragoste

Azi mi-am amintit de prima iubire...unul din cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut, cu o alură impunătoare, cu un corp atât de bine proporţionat încât jurai că nu e real, că e scos din paginile unei reviste, înalt, cu o dantură impecabilă şi un zâmbet care mă făcea să mă cutremur toată.
Eram un copil de 16 ani, fără griji, fără obligaţii, un copil căruia i-a fost de ajuns o singură privire pentru a se îndrăgosti. El avea cu 10 ani mai mulţi decât mine, dar nu a contat pentru nici unul dintre noi...
Eram în vacanţa de vară, altundeva decât în Iaşi, într-o unitate care aparţinea de Vinia, pe care bunicul, de pe tată, o conducea. L-am cunoscut şi m-a vrăjit... Nu am sperat că va fi ceva între noi, mi se părea ireal, un bărbat prea frumos, prea matur ca să dea importantă unei puştoaice. Probabil emanam încă de pe atunci ceva sexualitate, probabil m-am născut cu asta (în general, atrag orice bărbat care se află în preajma mea, fără să îmi doresc neapărat să se întămple aşa)...şi, fără să realizez când şi cum, eram implicaţi într-o relaţie, care nu a durat decât trei luni, dar care a fost de o intensitate pe care nu am mai regăsit-o până acum şi pe care nu cred că o voi mai întâlni vreodată. Na, a fost prima iubire şi nici o alta nu va mai fi la fel, indiferent de cât de mult voi iubi, de cât de îndrăgostită voi fi...
Locuia undeva faţă în faţa cu clădirea în care stăteam, eu la etajul doi el la unu, şi îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare seara, lipită de fereastră, să ajungă acasă, să stingă si să aprindă becul de 2 ori, semn că vine la mine...(pe atunci nu erau telefoane mobile să mă poată contacta şi ne stabiliserăm câteva semnale). Coboram, plină de emoţii şi îl aşteptam, sărea gardul (câteva motive pentru care făcea asta: să nu îl vadă bunicii mei, să nu dea ochii cu paznicul etc), mă privea şi mă săruta cu atâta dorinţă încât mă topeam, strivită de buzele lui...Ne aşezam ori pe iarbă ori pe una din multele bănci care erau prin unitate şi începea să mă alinte, să îmi vorbească despre ce făcuse în ziua respectivă şi de cât de dor îi fusese de mine. Stăteam lipită de pieptul lui şi îmi venea să opresc timpul şi să ramân agăţată de clipa aceea pentru totdeauna. Stârnea în mine tot felul de emoţii, pe care nu le cunoscusem până atunci, stârnea pasiunea, dorinţa de a fi a lui în întregime, mă liniştea, mă tulbura...şi îmi plăcea atât de mult!!
Aşteptam zilele, în care nu lucra, cu atâta ardoare, ştiam că atunci era doar cu mine, o zi întreagă şi o parte din noapte. Mă simţeam atât de iubită, atât de răsfăţată...
Nu ştiu de ce, dar mi-a rămas întipărit în minte un moment: eram la el, stăteam la geam şi eram pierdută în gânduri, a venit fără ca eu să îl aud sau să îl simt şi m-a cuprins în braţe, mi-a sărutat gâtul şi s-a lipit de mine...am stat aşa minute în şir, tăcuţi, visând. A fost cea mai senzuală îmbrăţişarea, cea pe care mi-o amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat cu o secundă în urmă.
M-a învăţat să simt, m-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să fac dragoste, mi-a dăruit o parte din viaţa şi din sufletul lui, în cele cateva luni petrecute împreună. A fost tandru, a fost copleşitor, îmi aducea flori, îmi făcea cadouri, a fost mai mult decât mi-as fi imaginat. A fost prima mea dragoste!
A durut despărţirea, am plâns mult timp, dar a trecut cu timpul...Nu cred că dacă ar fi durat mai mult ar fi fost la fel...a fost atât cât era menit să fie, atât încât să am numai amintiri dragi.
Ciudat e că nu mă gândesc decăt foarte rar la perioada aceea din viaţa mea şi de obicei se întâmplă când mă îndrăgostesc de vreun bărbat. Oare inima mea e pe cale să se aprindă din nou sau deja a făcut-o?!

Știi că te ador, nu...?

   Ȋncă o jumătate de noapte petrecută alături de tine...şi încă o jumătate nedormită, după plecarea ta. Doamne, cât poti să mă tulburi, să îmi dai totul peste cap...

   Aceleaşi întrebări care te macină :” Cine eşti tu, ce vrei de la mine?” le rosteşti mereu! Nu ştiu să îţi răspund sau nu vreau încă să o fac...Știu că, momentan, vreau bărbatul din tine, dar nu în totalitate, vreau tot ce e legat de sex, vreau să îmi reamintesc cum era atunci şi să descopăr cum e azi! Nu vreau o relaţie, nu acum, e mult prea devreme...am fost prinsă în relaţii “sufocante” atâţia ani, încât acum îmi doresc să fiu doar eu cu mine...Sună a egoism, dar asta vreau şi nu vreau să te mint. Și cine sunt va trebuie să descoperi singur, pentru că nu aş şti de unde să încep şi ce anume ai vrea să ştii, sunt prea multe de spus, sunt multe pe care nu ai vrea să le ştii...

   Da, am nevoie uneori, aşa cum spui, de un bărbat, dar nu vreau să mă implic mai mult, am nevoie de spaţiu, de aer, să simt că pot face tot ce îmi pofteşte inima, fără să trebuiască să mă schimb în vreun fel, pentru nimeni. Și nu am nevoie de orice bărbat...

   Nu înţelegi de ce vorbim atâtea ore la telefon, dacă nu îmi doresc o relaţie cu tine, dar, dacă stai să te gândeşti o clipă, vei realiza că mereu am făcut asta, de când ne-am cunoscut...Și îmi place să te ascult, îmi place sa îţi aud vocea, îmi place...Dar tu, dacă vorbeşti atât de mult cu mine, să înţeleg că îţi doreşti să fim împreună? Nu cred sau, cel puţin, nu momentan...Poate cu timpul totul va duce către acolo, nu stiu...Amândoi ne temem de câte ceva şi nici unul nu e dispus să rişte. Au fost prea multe între noi, cu ani în urmă, care ne fac în prezent să stăm cu garda ridicată!

   Cred că ai dreptate când spui că ar fi fost mai bine să nu ne fi cunoscut decât acum, pentru că partea aia de trecut, strică puţin...deşi tind să cred că dacă nu exista, nu am mai fi fost aşa. Toate ruperile şi regăsirile, cu toate că ne-am distanţat unul de celălalt, ne-au făcut să realizăm câte ceva: pe mine cât de importantă e prezenţa ta în viaţa mea şi pe tine, nu sunt foarte sigură ce, dar cred că ceea ce eşti acum se datorează şi acelei perioade.

   Oricum te ador, ştii bine, şi asta nu se va schimba indiferent de ce vom alege să facem în viitor!