Bărbatul care mă iubeşte

  Totul a început când eram în facultate: ajunsesem la un curs, mai devreme cu vreo jumătate de oră, şi mi-am zis să fumez o ţigară până se mai adună colegii. Am scos pachetul şi am constatat că îmi lipseşte bricheta, am scotocit prin geantă crezând că s-a rătăcit pe acolo, dar nu era...

  Am întrebat în stânga, în dreapta, dar am dat numai de nefumători şi mă luaseră nervii.

  Aşteptând să mai apară careva, poate reuşesc să fac rost de un foc, am auzit nişte voci de bărbaţi venind dinspre scări. Au urcat, nu îi cunoşteam personal, ştiam doar că sunt în an cu mine, dar în altă grupă.

  Erau veseli, gălăgioşi şi puşi pe şotii...M-am apropiat de ei şi i-am rugat să mă ajute în grava mea problemă şi au sărit toţi, unii cu miştourile alţii cu brichetele. S-au oprit şi ei la o ţigară şi din una în alta, am ajuns să ne cunoaştem. Au urmat ieşiri la câte o cafenea, în cluburi, mers la cursuri împreună, distracţii...

  Grupul era format din 5 băieţi şi câteva fete, numărul acestora din urmă fiind variabil, pentru că întotdeauna apărea una nouă şi dispărea câte una dintre cele vechi, în funcţie de cuceririle domnilor...:) Stăteau într-un apartament, nu departe de al meu, unde ne adunam şi pierdeam nopţi la rând, era o nebunie acolo, na... ca în anii studenţiei.

  Unul dintre personajele de sex masculin, reprezenta un fel de mister pentru mine, nu era implicat în nici un fel de relaţie, nici nu îsi dorea aşa ceva, era câteodată răutăcios, întotdeauna misogin, mă intriga maxim. Nu era bărbatul visurilor mele, nu mă atrăgea din p.d.v. fizic, în schimb avea un trup extrem de frumos, parcă ar fi fost desprins dintr-o lucrare de-a lui Michelangelo. Mă enerva felul lui de a fi şi faptul că nu reuşeam nici unul, dintre cei din preajmă, să îl înţelegem şi, cum, întotdeauna mă atrage ceea ce nu pot avea, am început un joc al seducţiei.

   Nu a durat mai mult de două săptămâni şi eram împreună, eu continuând să îmi aplic strategiile, el începând să se simtă din ce în ce mai apropiat de mine. Iniţial îmi propusesem să fie ceva de genul “cucereşte şi lasă”, asemeni unui vânător căruia nu îi place prada. Știu că poate părea răutate sau chiar era, dar mă irita modul lui de a fi şi faptul că susţinea cu tărie că el nu va iubi niciodată

  Din jocul ăsta am ajuns într-o relaţie, în care eu mi-am atins scopul, acela de al face să iubească, şi în care m-am implicat emoţional şi eu, până la urmă. Am fost aproape 4 ani împreună, timp în care m-a iubit mai mult decât orice şi mi-a făcut toate mofturile, m-a tratat ca pe o prinţesă, m-a divinizat...

  A fost o relaţie frumoasă, uneori furtunoasă şi nu îmi pare rău, nici măcar o clipă, că s-a întâmplat să fie! Ȋn schimb îmi pare tare rău că i-am sfâşiat sufletul, atunci când am decis să mă despart de el. Nu îl iubeam îndeajuns de mult, nu l-am putut iubi aşa cum o făcea el şi, la un moment dat, am întâlnit altă persoană care mi-a trezit interesul. Puteam să continui aşa, duplicitar, dar nu am vrut să îl mint, nu am vrut să îl înşel, din respect pentru dragostea ce mi-o purta. Ȋntr-un final tot ar fi aflat şi poate ar fi suferit mai rău, aşa că am decis să pun capăt. L-a durut, i-au trebuit ani de zile să treacă peste asta, dar timpul i-a vindecat oarecum rănile.

  Am continuat să ne vedem, ca simpli amici, a plecat în Italia şi s-a stabilit acolo, a existat o perioadă în care nu am mai ştiu nimic de el, dar într-o zi ne-am regăsit şi am realizat că mă iubeşte la fel de mult şi că o va face întotdeauna. Am stat o lună cu el în Roma, a fost frumos, dar nu e îndeajuns pentru mine, ca să mă pot întoarce la el. M-aş minţi singură, l-aş minţi şi pe el  şi nu vreau să îi fac rău încă o dată.

  Uneori mi-e ciudă că se întâmplă aşa, că nu îi pot oferi mai mult decăt amiciţia mea, uneori mă doare iubirea lui, dar se pare că toţi avem câte o dragoste imposibilă.

  E bărbatul care mă iubeşte orice aş face, oricum, oriunde si cu oricine aş fi! E bărbatul a cărui dragoste o refuz pentru a nu îi face mai mult rău!