Azi mi-am amintit de prima iubire...unul din cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut, cu o alură impunătoare, cu un corp atât de bine proporţionat încât jurai că nu e real, că e scos din paginile unei reviste, înalt, cu o dantură impecabilă şi un zâmbet care mă făcea să mă cutremur toată.
Eram un copil de 16 ani, fără griji, fără obligaţii, un copil căruia i-a fost de ajuns o singură privire pentru a se îndrăgosti. El avea cu 10 ani mai mulţi decât mine, dar nu a contat pentru nici unul dintre noi...
Eram în vacanţa de vară, altundeva decât în Iaşi, într-o unitate care aparţinea de Vinia, pe care bunicul, de pe tată, o conducea. L-am cunoscut şi m-a vrăjit... Nu am sperat că va fi ceva între noi, mi se părea ireal, un bărbat prea frumos, prea matur ca să dea importantă unei puştoaice. Probabil emanam încă de pe atunci ceva sexualitate, probabil m-am născut cu asta (în general, atrag orice bărbat care se află în preajma mea, fără să îmi doresc neapărat să se întămple aşa)...şi, fără să realizez când şi cum, eram implicaţi într-o relaţie, care nu a durat decât trei luni, dar care a fost de o intensitate pe care nu am mai regăsit-o până acum şi pe care nu cred că o voi mai întâlni vreodată. Na, a fost prima iubire şi nici o alta nu va mai fi la fel, indiferent de cât de mult voi iubi, de cât de îndrăgostită voi fi...
Locuia undeva faţă în faţa cu clădirea în care stăteam, eu la etajul doi el la unu, şi îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare seara, lipită de fereastră, să ajungă acasă, să stingă si să aprindă becul de 2 ori, semn că vine la mine...(pe atunci nu erau telefoane mobile să mă poată contacta şi ne stabiliserăm câteva semnale). Coboram, plină de emoţii şi îl aşteptam, sărea gardul (câteva motive pentru care făcea asta: să nu îl vadă bunicii mei, să nu dea ochii cu paznicul etc), mă privea şi mă săruta cu atâta dorinţă încât mă topeam, strivită de buzele lui...Ne aşezam ori pe iarbă ori pe una din multele bănci care erau prin unitate şi începea să mă alinte, să îmi vorbească despre ce făcuse în ziua respectivă şi de cât de dor îi fusese de mine. Stăteam lipită de pieptul lui şi îmi venea să opresc timpul şi să ramân agăţată de clipa aceea pentru totdeauna. Stârnea în mine tot felul de emoţii, pe care nu le cunoscusem până atunci, stârnea pasiunea, dorinţa de a fi a lui în întregime, mă liniştea, mă tulbura...şi îmi plăcea atât de mult!!
Aşteptam zilele, în care nu lucra, cu atâta ardoare, ştiam că atunci era doar cu mine, o zi întreagă şi o parte din noapte. Mă simţeam atât de iubită, atât de răsfăţată...
Nu ştiu de ce, dar mi-a rămas întipărit în minte un moment: eram la el, stăteam la geam şi eram pierdută în gânduri, a venit fără ca eu să îl aud sau să îl simt şi m-a cuprins în braţe, mi-a sărutat gâtul şi s-a lipit de mine...am stat aşa minute în şir, tăcuţi, visând. A fost cea mai senzuală îmbrăţişarea, cea pe care mi-o amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat cu o secundă în urmă.
M-a învăţat să simt, m-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să fac dragoste, mi-a dăruit o parte din viaţa şi din sufletul lui, în cele cateva luni petrecute împreună. A fost tandru, a fost copleşitor, îmi aducea flori, îmi făcea cadouri, a fost mai mult decât mi-as fi imaginat. A fost prima mea dragoste!
A durut despărţirea, am plâns mult timp, dar a trecut cu timpul...Nu cred că dacă ar fi durat mai mult ar fi fost la fel...a fost atât cât era menit să fie, atât încât să am numai amintiri dragi.
Ciudat e că nu mă gândesc decăt foarte rar la perioada aceea din viaţa mea şi de obicei se întâmplă când mă îndrăgostesc de vreun bărbat. Oare inima mea e pe cale să se aprindă din nou sau deja a făcut-o?!
