Tu recuerdo...

Poate mâine...

Nu am putut scrie, nu am avut starea necesară şi nici acum nu o am...Sunt tulburată de simţiri, de gânduri, de idei care nu îmi dau pace nici ziua, nici noaptea...îmi învăluie mintea şi sufletul.
Mă îndrăgostesc şi nu vreau, nu de el! Nu fug de iubire, în general, fug doar de iubirea asta. Ȋncerc să nu mă gândesc, să fac alte lucruri ca să alung totul din mine, dar nu reuşesc decât pentru puţin timp să le fac să dispară, apoi revin iar şi iar la aceleaşi sentimente.
Nu l-am mai văzut de 4 zile şi, deşi îl aud în fiecare seară la telefon, mi-e dor de el şi e atât de insuportabilă absenţa lui...
Nu, nu mai vreau să scriu azi! Poate mâine...

Și acum ce fac?!

După o noapte petrecută cu tine, câteva ore dormite, mai exact 4, şi o zi de plimbare, pe tocuri de 15, sunt extenuată...dar totuşi e o oboseală plăcută.
Dimineaţă încă mai aveam aroma ta, o simţeam impregnată în piele, îmi simţeam trupul încă sub influenţa atingerilor tale. Aş fi vrut să nu mă ridic din pat, dar, deşi erau plăcute senzaţiile care mă invadau, ar fi însemnat să rămân prinsă în amintirea nopţii.
Ȋncep să simt mai mult decât aş vrea şi aveam nevoie să evadez, să fug de ceea ce se cuibărise în sufletul meu... aşa că mi-am luat prietenele din dotare şi am colidat oraşul, am mancat, am baut, am râs mult, ca de obicei, dar , orice am făcut, gândurile mele s-au încăpaţânat să se îndrepte tot către tine.
Ȋn momentul ăsta te urăsc, aşa cum mă urăşti tu cănd te fac să îţi deschizi sufletul, pentru că mă faci să simt atâtea, pentru că mă tulburi, pentru că mă îndrăgostesc de tine...Nu vreau, nu e bine, nu trebuie!
Am mai fugit o dată de asta, nu mai vreau şi acum să procedez la fel, dar nu pot să nu mă întreb : şi acum ce fac?!

Prima dragoste

Azi mi-am amintit de prima iubire...unul din cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut, cu o alură impunătoare, cu un corp atât de bine proporţionat încât jurai că nu e real, că e scos din paginile unei reviste, înalt, cu o dantură impecabilă şi un zâmbet care mă făcea să mă cutremur toată.
Eram un copil de 16 ani, fără griji, fără obligaţii, un copil căruia i-a fost de ajuns o singură privire pentru a se îndrăgosti. El avea cu 10 ani mai mulţi decât mine, dar nu a contat pentru nici unul dintre noi...
Eram în vacanţa de vară, altundeva decât în Iaşi, într-o unitate care aparţinea de Vinia, pe care bunicul, de pe tată, o conducea. L-am cunoscut şi m-a vrăjit... Nu am sperat că va fi ceva între noi, mi se părea ireal, un bărbat prea frumos, prea matur ca să dea importantă unei puştoaice. Probabil emanam încă de pe atunci ceva sexualitate, probabil m-am născut cu asta (în general, atrag orice bărbat care se află în preajma mea, fără să îmi doresc neapărat să se întămple aşa)...şi, fără să realizez când şi cum, eram implicaţi într-o relaţie, care nu a durat decât trei luni, dar care a fost de o intensitate pe care nu am mai regăsit-o până acum şi pe care nu cred că o voi mai întâlni vreodată. Na, a fost prima iubire şi nici o alta nu va mai fi la fel, indiferent de cât de mult voi iubi, de cât de îndrăgostită voi fi...
Locuia undeva faţă în faţa cu clădirea în care stăteam, eu la etajul doi el la unu, şi îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare seara, lipită de fereastră, să ajungă acasă, să stingă si să aprindă becul de 2 ori, semn că vine la mine...(pe atunci nu erau telefoane mobile să mă poată contacta şi ne stabiliserăm câteva semnale). Coboram, plină de emoţii şi îl aşteptam, sărea gardul (câteva motive pentru care făcea asta: să nu îl vadă bunicii mei, să nu dea ochii cu paznicul etc), mă privea şi mă săruta cu atâta dorinţă încât mă topeam, strivită de buzele lui...Ne aşezam ori pe iarbă ori pe una din multele bănci care erau prin unitate şi începea să mă alinte, să îmi vorbească despre ce făcuse în ziua respectivă şi de cât de dor îi fusese de mine. Stăteam lipită de pieptul lui şi îmi venea să opresc timpul şi să ramân agăţată de clipa aceea pentru totdeauna. Stârnea în mine tot felul de emoţii, pe care nu le cunoscusem până atunci, stârnea pasiunea, dorinţa de a fi a lui în întregime, mă liniştea, mă tulbura...şi îmi plăcea atât de mult!!
Aşteptam zilele, în care nu lucra, cu atâta ardoare, ştiam că atunci era doar cu mine, o zi întreagă şi o parte din noapte. Mă simţeam atât de iubită, atât de răsfăţată...
Nu ştiu de ce, dar mi-a rămas întipărit în minte un moment: eram la el, stăteam la geam şi eram pierdută în gânduri, a venit fără ca eu să îl aud sau să îl simt şi m-a cuprins în braţe, mi-a sărutat gâtul şi s-a lipit de mine...am stat aşa minute în şir, tăcuţi, visând. A fost cea mai senzuală îmbrăţişarea, cea pe care mi-o amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat cu o secundă în urmă.
M-a învăţat să simt, m-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să fac dragoste, mi-a dăruit o parte din viaţa şi din sufletul lui, în cele cateva luni petrecute împreună. A fost tandru, a fost copleşitor, îmi aducea flori, îmi făcea cadouri, a fost mai mult decât mi-as fi imaginat. A fost prima mea dragoste!
A durut despărţirea, am plâns mult timp, dar a trecut cu timpul...Nu cred că dacă ar fi durat mai mult ar fi fost la fel...a fost atât cât era menit să fie, atât încât să am numai amintiri dragi.
Ciudat e că nu mă gândesc decăt foarte rar la perioada aceea din viaţa mea şi de obicei se întâmplă când mă îndrăgostesc de vreun bărbat. Oare inima mea e pe cale să se aprindă din nou sau deja a făcut-o?!

Nu, îl vreau pentru mine!

A venit! Nu îl mai văzusem de sâmbătă seara...mi-au lipsit prezenţa lui aici, privirea lui, zâmbetul lui, mi-a lipsit felul în care îl mângâi, felul în care evită să mă atingă...Da, nu mă atinge, decât rar şi atunci suntem implicaţi într-un act sexual! Uneori mă simt ca şi cum aş avea vreo problemă, ca şi cum s-ar curenta dacă ar pune mâna pe mine. Nu e genul de bărbat căruia să îi placă dulcegăriile, dar chiar şi aşa... L-am întrebat, cândva, de ce nu o face şi răspunsul a fost cel la care mă aşteptam...e ceva psihic, aşa cum nu îi pot eu vorbi despre ceea ce simt. Nu vrea să se apropie atât de tare, dar poate e una dintre chestiile pe care le găsesc fascinante la el. Sunt “masochistă”, clar!
A fost o seară fără sex, a doua la rând şi, deşi îmi doresc mai mult ca orice asta, aş vrea ca provocarea să fi venit din partea lui.Vreau să îl aud cum îmi spune, să îi percep dorinţele, să se abandoneze în voia simturilor, să nu mai existăm decât noi, în acel moment. E greu, mai ales dacă ne gândim la trecut...dar cred că ar trebui să uităm tot, în unele clipe!
Nu îi pot vorbi despre sentimentele mele pentru el, nu îi pot spune ce şi cum simt, dar ştie că scriu pe blog şi a citit absolut tot. Sunt curioasă ce e în mintea lui, as vrea să pot pătrunde acolo, măcar şi pentru câteva secunde, să îi fur gândurile şi să le ascult. Apoi, le-aş pune la loc...
Mi-a zis, după ce a citit una dintre postări, că totul poate deveni periculos, dar nu ştiu dacă pentru mine, pentru el sau pentru amândoi, doar atât a lăsat să iasă din el. Nu am insistat, nu vreau să îl forţez, în nici un fel, să îmi spună ceea ce nu poate să rostescă, momentan!
Cert e că pasiunea mea pentru el e parcă mai intensă în fiecare zi, creşte fără ca eu să o pot opri...Dar oare vreau să o opresc?!
Nu, îl vreau pentru mine!

Primăvară însorită

O primăvară plină de fericire, însorită, cu multe bucurii, vise şi fantezii împlinite! Asta îmi doresc mie şi tuturor celor care ajung cumva pe blogul meu...

Un 1 martie minunat

-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa!
-Ce faci? Acum te-ai trezit?
-Nu, sunt trează de vreo 2 ore...
-Să ai o primăvară frumoasă cu tot ce iţi doreşti!
Aşa a început ziua azi, cu apelul lui, neşteptat de altfel, şi care m-a mişcat profund. Au urmat alte telefoane de la prieteni, prietene, dar nici unul special... De la el a fost o simpla urare, o simplă conversaţie telefonică, care m-au făcut să simt că am primăvara în mine, desi afară fulguia de spuneai ca vine Crăciunul.
Toată ziua am fost ca un copil neastâmpărat, am râs, am dansat, am cântat, am fost fericită...Am simţit 1 martie ăsta aşa cum nu am făcut-o de foarte mulţi ani... deşi am petrecut cu fetele, fără vreun mascul prin preajmă şi fără a simţi nevoia unuia. Am văzut o piesă de treatru superbă, într-o cafenea, jucată de nişte actori tineri, demenţiali, am băut, am fumat, ne-am uitat după bărbaţi (doar ne-am uitat în seara asta ), ne-am distrat, am râs muuulltttt...apoi am fost şi am mâncat şi acum am aterizat acasă după o zi minunată!
I-am simţit lipsa, deşi l-am auzit la telefon...mi-aş fi dorit să ajung acasă şi să fie aici, să mă ia in braţe şi să o facem până la epuizare, apoi să adorm lângă el.Cine ştie, poate cândva se va întâmpla şi asta...
Oricum, a fost o zi superbă! Oare a venit primăvara sau e doar în sufletul meu?